Între râs şi plâns

     Concertul de Radu Mihăileanu vine la Bucureşti la nici o lună de la succesul său parizian. Poate că în absolut 51 de mii de spectatori cât a înregistrat în prima zi în Franţa nu este o cifră dărâmătoare, dar astăzi un film românesc nu adună în România atâta public nici măcar în întreaga (scurta) lui carieră. Iar Concertul e măcar parţial un film românesc: România e coproducătoare alături de Franţa şi Rusia; Radu Mihăileanu e un  român strămutat de multă vreme în Franţa, dar care nu-şi reneagă apartenenţa; pelicula s-a filmat în mare parte aici, în ţară; iar pe generic există atât actori cât şi alte categorii de cineaşti români.
     Privit în ansamblul său, Concertul e un film est european, o comedie burlescă despre această lume bramburită, uneori jalnică, dar vitală, care încearcă să se descurce în orice condiţii pentru că aşa a învăţat-o istoria. Raportat la filmele anterioare ale lui Mihăileanu, Concertul este o reîntoarcere la genul comic practicat strălucit în Trenul vieţii (1998). Şi totodată la ideea care îl obsedează permanent pe regizor: pentru a supravieţui trebuie să te pretinzi ceea ce nu eşti. Aşa făceau evreii din Trenul vieţii pentru a scăpa de deportarea în lagăr. Aşa se întâmplă cu băieţelul etiopian din Va, vis et deviens (2005) care trecea drept evreu. Aşa fac acum instrumentiştii ruşi din Concertul care pleacă să concerteze la Paris pretinzând că sunt orchestra de la Teatrul Bolşoi. Spre deosebire de exemplele anterioare, acum nu mai e o problemă de viaţă şi de moarte, ci de răscumpărarea demnităţii. E vorba despre o victorie împotriva trecutului.
     Pe vremea lui Brejnev şi din dispoziţiile acestuia, un mare dirijor moscovit, cunoscut în lume drept „Maestrul”, ajunge om de serviciu în teatrul unde a cunoscut celebritatea, pentru că s-a împotrivit dispoziţiilor de a epura orchestra de evrei. Ba mai mult, a plănuit un concert în care o violonistă de excepţie, evident evreică, urma să cânte, sub bagheta lui, concertul în re major de Ceaikovski. Drept urmare, solista şi cu soţul ei sunt deportaţi în Siberia unde vor şi muri. După 30 de ani, „Maestrul” interceptează un fax prin care orchestra de la Bolşoi e invitată să cânte la Paris. El hotărăşte să-şi readune foştii intrumentişti risipiți care încotro şi să se substituie orchestrei în funcţie. În program, acelaşi concert pentru vioară de Ceaikovski, iar ca solistă o tânără franțuzoaică foarte celebră. Managerul turneului urmează a fi nimeni altul decât cadristul care l-a retrogradat pe vremuri şi care, acum, e om de afaceri şi mare nostalgic după comunism.
     Pornind de la aceste date, Mihăileanu jonglează cu satira, umorul dezlănţuit, situaţiile lacrimogene, muzica de toate felurile (clasică, ţigănească, evreiască), gagurile, jocurile de cuvinte, etc. Rezultatul e o comedie destinată evident marelui public, cu precădere occidental care se va lăsa fascinat de această lume extrem de colorată și pentru el exotică din care nu lipseşte nici artistul idealist care vrea să găsească armonia supremă, nici magnatul mafiot care are la degetul cel mic petrolul şi televiziunile, nici evreul gata să facă negoţ cu orice, nici ţiganul pentru care nu există frontiere. Mie personal mi s-a părut mai superficial şi mai dezlânat decât Trenul vieţii (care deocamdată rămâne filmul cel mai bun al regizorului), cu umor gros şi situaţii repetitive. Inspirate şi amuzante cu adevărat rămân replicile frantuzeşti în gura ruşilor din film, culminând cu acel „je vous baise chaleureusement” rostit de dirijor atunci când sărută respectuos mâna tinerei soliste.