Fără îndoială, Victoria Marinescu, redactorul filmului, „producătorul delegat” cum se zice de Ia o vreme, a pus în mișcare un abil șantaj sentimental ca să-l oprească din drumul său atât de precis, de decis, ca să-l scoată din obsesia cărților de pe masa de lucru și de sub lobul occipital, ca să-l momească, să-l ducă în ispită, să-l convingă să facă un ocol, e drept scurt, dar unde? Într-o zonă pentru care ― cel puțin până acum el nu a arătat niciun strop de atracție. În film. Dar, iată, duminică, 17 ianuarie, la „Album” a apărut pe ecranele televizoarelor „un film de Octavian Paler”: Muntele.
Înainte de a trece la eseul cinematografic simt nevoia să zic câteva vorbe despre această grozavă Victorie Marinescu pe care o urmăresc de ani și ani, o văd cum se luptă ca o leoaică (dar întotdeauna puii sunt ai altora), se azvârle (lucidă) sub aripile morilor de vânt, se zbate ca să ridice ceva, de departe pare, uneori, doar o pietricică, dar când te apropii îți dai seama că masa acestei pietricele are o densitate inimaginabilă. O planetă condensată în volumul unei bucăți de zahăr cubic. Femeii ăsteia herculeene și sisifice i-a intrat în cap că va da socoteală dacă televiziunea va trece prin acești ani și nu va capta și nu va tezauriza valorile cele mai înalte, dar și cele mai perisabile ale acestui timp: talentele care se nasc, cresc, îmbătrânesc și mor, fără o evidență prea riguroasă, fără un control prea sever asupra felului în care au fost (sau nu au fost) „valorificate”.
Nu cunosc un producător mai zbătător, mai neostoit, mai dispus să-și facă viața harcea-parcea pentru ca să răzbească o idee nobilă, un colț de har. E parcă născută să fie nevasta meșterului Manole. Dar eu mă încăpățânez să cred că nimeni nu mai are azi nevoie de ctitorii care să amestece suflete în mortar.
Și acum filmul.
Imaginea Iui Mircea Gherghinescu a sIujit cu extremă exactitate intențiile autorului, creând o cutie de rezonanță, daca vreți, un fel de aparatură hi-fi aptă să redea cu maximă finețe substanța unui text, care, pe măsură ce se derula, înceta să mai fie doar un comentariu. Octavian Paler are — se știe ― oroare de belferism și e clar că el n-a venit în cinematografie, nici ca să dea lecții, nici să polemizeze. Nu mă pot împledica să trag nădejdea că la acea oră, în fața aparatelor se aflau și profesioniști de toate categoriile, dar mai ales cei din categoria celor care produc inundații cu vorbe umflate, roase, deșelate, zvârlite una peste alta. Puhoaie de fraze înecăcioase. Fără intenție, scriitorul făcea o demonstrație de forță, forța cuvântului, desigur, care vibra atât de intens și de plin încât, ascultându-I, aveam tentația cu totul necinematografică să-mi pun mâna pe ochi ca să-mi adun întreaga atenție asupra acestui text care, fără să pronunțe formule consacrate, conținea totuși cea mai emoționantă declarație de dragoste de țară întâlnită până acum de mine pe vreo bandă de celuloid autohtonă. Efectul era cu atât mai adânc cu cât ideea „declarației” era tot timpul străină autorului, el crezând mereu că adevărata dragoste este întotdeauna fără condiții și fără mărturisiri exprese. Această dragoste nu mai era demult pentru el un simțământ. Devenise un mod de a simți. A simți, de pildă, că mișcarea norilor n-are sens pentru tine decât numai când o privești dintr-un loc anume; a simți pământul avar de sub tălpi ca pe un profesor necruțător care-ți interzice să te joci cu vorbele; a simți tandrețea sub platoșa de asprime a făgărașanului, în neputința Iui de a râde cu zgomot, în neștiința lui de a fi dezinvolt; a simți că într-un univers în care totul curge — norii, stelele, râurile, zilele — munții sunt și o sfidare și o speranță de statornicie; a simți că muntele are un rol mai important în morală decât în geografie, căci „nu e fără urme când te naști într-un loc care te obligă să privești mereu în sus”; a simți că avem nevoie de munți ca să vorbim de noi înșine, „așa cum spaniolii au nevoie mereu de umbra sublimă a lui Don Quijote pentru a vorbi de Spania”.
Autorul izbutește ― prin glas și sens ― să dea senzația unei prezențe cu atât mai impunătoare, cu cât nu dorește să se impună. Ba chiar refuză să se arate, iar când totuși apare, stă doar câteva clipe și mai mult cu fața întoarsă. Dincolo de imaginile Făgărașului, dincolo de siluetele acelor femei care culeg cartofi Ia hotarul cimitirului, dincolo de chipurile acelor bărbați puternici care se fâstâcesc în fața aparatului, se simte gândul dens al unul intelectual care, într-adevăr, așa cum o mărturisește, iubind munții „a optat pentru o anume morală.” O morală care are incompatibilitățile ei, căci „nu poți să elogiezi dezordinea și să admiri Parthenonul, nu poți să fii un dezabuzat și să îndrăgești marea. Nu poți să ai filozofia unui nomad și să iubești munții”.
Undeva, Octavian Paler îl cita pe Malraux: „curajul este o problemă de organizare”. El adăugă „de organizare a speranței”. Privindu-i emisiunea, am înțeles o dată mai mult că această speranță nu poate fi extrasă decât dintr-o unică și de neînlocuit materie primă: inteligența. Inteligența ca formă de curaj.
