La debutul său în lungmetrajul de ficţiune, regizorul
Gheorghe Preda a trecut pe lângă un film bun.
Scenariul scris de el însuşi era menit să intrige. O compozitoare retrasă şi introvertită, bântuită de angoase generate de o sănătate precară şi de o temporară criză de creaţie, e urmărită de un personaj misterios a cărui prezenţă în preajma ei e semnalată de culoarea albastru. Idee stranie, dar frumoasă, mai ales că până la sfârşit necunoscutul rămâne necunoscut şi supoziţiile pot fi dintre cele mai variate: un îndrăgostit? un răufăctor? sau poate chiar Moartea?
După un asemenea subiect nu ne putem aştepta la un film antrenant, hazliu şi plin de „faze”, ci la un film de stare care să mizeze pe interpreta principală — prezentă pe ecran mai tot timpul singură — pe imagine, şi pe muzică. Asta şi face Gheorghe Preda. Alege o actriţă (Anca Florea) elegantă şi sobră care ţine pe umeri întreaga poveste, compune împreună cu operatorul Silviu Stavilă o imagine extrem de rafinată atât din punct de vedere cromatic cât şi al compoziţiei cadrelor, încredinţează partitura muzicală unui tânăr compozitor (Cristian Lolea) care izbuteşte să armonizeze trei soiuri de muzică teoretic incompatibile.
Atunci unde e hiba? În dramaturgia mult prea firavă pentru un lungmetraj. Autorul îşi dă seama şi, ca să nu bată prea rău apa în piuă, antrenează povestea pe un făgaş poliţist asezonat cu câteva tentative de umor, care se potriveşte ca nuca în perete.
Morala: domnilor regizori, dacă nu aveţi ce spune rămâneţi la genul scurt!
