Zodie fastă pentru musicalul românesc. Cu film ce trece se înviorează, capătă tot mai mult aplomb, farmec, umor. Și — nu de ultima importanță — adecvare a
story-ului la gen. Pentru că — istoria genului o dovedește — nu tot ce cântă și dansează pe pelicule e film muzical și nu tot ce râde, cântă și dansează, dialoghează, e comedie muzicală autentică. Ar trebui să „cânte cuvintele” vorba poetului (Arghezi), iar starea de grație, de îndrăgostire (pentru că ce e muzicalul fără un dram de îndrăgostire, măcar de-o șoaptă, de o melodie, de un dans, acolo, cu care să pleci în suflet, să te însenineze, pe zi cu ploaie!), să se transforme în „curcubeu deasupra sufletului...” — tot vorba poetului (Labiș) „Eu nu mai sunt/ E un cântec tot sunt” Vers inspirat, vers citat în film, care a dat tonul întregului spectacol, de la scenariu (Octavian Sava) la regia (
Gheorghe Vitanidis), muzica (
George Grigoriu și Ionel Tudor), decoruri (arh.
Bob Nicolescu,
Ștefan Antonescu, Dan Manoliu), costume (
Gabriela Nicolaescu), imagine (
Nicolae Girardi,
Sorin Chivulescu). Și, în primul rând, ei, interpreții, actori renumiți, și alte mai tineri încercând să facă sensibilă, vizibilă și audibilă, această stare de grație de poezie, cei tineri transmițând-o cu o sentimentalitate lucidă, iar cei maturi evocând-o cu nostalgie. Miracol al începutului (de sentiment, de spectacol), trecerea de la banalul cotidian la starea de sărbătoare a inimii, atât de rar sugerată pe ecran în prospețimea, unicitatea ei, și cel mai des convenționalizate în declarații ce-și pierd farmecul prin repetare. Filmul nostru liric — nu numai comedia muzicală — avea nevoie, ca să poată ieși dintr-o anume banalitate, dulcegărie desuetă, de un
love story mai modern, mai energic în care ironia și autoironia (îndeosebi ce a solistei interpretate cu inteligență sentimentalitate, cu grație și luciditate de
Teodora Mareș), să trezească spiritele dintr-o somnolență sentimentaloidă. Umorul e cel care funcționează aici cu succes pe post de diez la cheia lirică. Începând cu situația comică — să zicem, cea de la Ateneu, când Irina îl invită pe tânărul compozitor de muzica ușoară la un concert de lieduri, el răpus de un somnifer — adoarme, cu sforăituri pe care tânără (îndrăgostită-îndrăgostită, dar păstrându-și umorul) le înregistrează și apoi le transmite drept hazos reproș la prima lui vizită. Altădată, soprana supărată — dintr-un motiv mai serios — refuză să discute cu vinovatul altfel decât prin intermediar și „trialogul” e de mare efect, susținut cu real talent comic, de tinerii
Nicolae Caranfil, Teodora Mareș și
Viorel Păunescu. Așadar, de la situație și dialoguri — concepute cu nervul, savoarea, experiența bine-cunoscutului autor de comedii Octavian Sava, la mizanscenă (surprinzător Gheorghe Vitanidis, care, nemaiabordând de foarte multă vreme comedia, se mișcă ușor, eficace, dezinvolt și totuși energic, printre capcanele — nu puține — ale musicalului modern până la scenografie, detalii de recuzită, cu funcționalitate comică, precum depozitul de decoruri al teatrului de revistă, un bric-A brac spectaculos în care e „izolată” mama-leone, alias
Stela Popescu ce vrea cu orice preț să-și lanseze „cocoloașa”, s-o facă vedetă internațională.
Evident că rolul partiturii muzicale la un asemenea spectacol e hotărâtor și George Grigoriu, împreună cu Ionel Tudor, și-au propus se vede (dar mai ales să audă) o ștachetă de maximă exigență, profesionalitate, atât în duetele lirice, cât și în cele comice, în muzica pop, rock, folk, și alte variante la modă. Sunt melodii nu doar cantabil dansabile, ci și cu o funcționalitate dramaturgice, într-un
story cum spuneam foarte adecvat muzicalului. De exemplu: instructată de mamă, Stela Popescu, fostă cântăreață și dansatoare ratată, juna-copila (
Emilia Popescu) străduie să o urmeze cu o anume vervă, dar abia scăpată de tutelă va exploda într-o melodie — dans popular preferat, un „tur ai” vesel și plin de viate, pe care îl auzise la bunica în Oaș. Momentul lansează o actriță comică de mare temperament Emilia Popescu: dezinvoltură, dinamism, aplomb. Coregrafia întregului spectacol, modernă și ca ritm, și costume (Gabriela Nicolaescu) ca mizanscene și filmare e semnate de un maestru al baletului nostru contemporan,
Cornel Patrichi. Fantezia lui se manifestă fie în dansuri cu temă (dansul comic cu pălărioara roșie și cel — metafore a Terrei ce trebuie păstrată în pace), fie în marile desfășurări ritmice (frumos susținute de ansamblul U.T.C.) repetiții în aer liber, cu tineri îmbrăcați ca pentru aerobic, cu jambiere viu colorate, sau evoluând sub luminile a zeci de reflectoare de pe scenă. Feerie revuistică sugerând acel „curcubeu deasupra lumii” plin de generozitate, culoare și lumina spectacolul e sugestiv urmărit în mișcări ample de aparat (operator Nicolae Girardi și mai tânărul Sorin Chivulescu). Imaginea se ocupă atent și de portretele interpreților. Pentru că, într-adevăr, clou-ul filmului îl reprezintă interpreții. Talente certe de toate vârstele. Stela Popescu, într-un rol care-i valorifică, — în fine și cinematografic — registrul ei amplu de mare comediană, de la verva gestului, a dansului (excelentă în parodia îndrăcitului rock în duo cu „eleva”, la debitul verbal inconfundabil ca ritm, cascadă, pitoresc, nuanțare).
Marin Moraru pe post de regizor ce trebuie se purtă un spectacol de estrada de modă mai veche având însă în joc atâta modernitate, discreție, măsură, încât umorul îi devine și mai eficient. De fapt, asta era: măsura. Bagheta regizorală temperează cu tact orice exces de mimică și de aceea și
Jean Constantin, și
Alexandru Arșinel și invitatul spectacolului David Ohanesian, reușesc să fie în tonul gagului, fără nici o notă în plus. Readuși cu succes „la rampă”: Florin Piersic, (într-o „prestare” generoasă), Iurie Darie — un director țeapăn și
Coca Andronescu o mamă înțelegătoare și cam distrată.
O descoperire în comedie (chiar muzicală) tânărul regizor Nicolae Caranfil concurând-o în vervă și aplomb (cinematografic) pe partenera lui, Emilia Popescu, cum spuneam, nu numai o tânără speranță, ci o stea răsărită pe firmamentul muzicalului românesc. Numai de n-ar uita-o regizorii sau nu i-ar oferi mereu același emploi. S-a mai văzut!
În fiecare zi mi-e dor de tine e o declarație cu acoperire, ce ar trebui înnoită ori de câte ori ni se face dor de un bun muzical.