A murit, deodată, Gabriel Barta, regizor, dar mai ales om de bază al „Sahiei”, documenarist de mare talent, de fapt un suflet talentat — ceea ce e şi mai greu, şi mai rar. Anul trecut, exact în aprilie, m-am dus cu el la doctor, pentru că-l înţepa la inimă iar pe mine la cap. Electrocardiograma sa arăta perfectă. Azi, doctorul zice că într-un an pot avea loc orice fel de modificări. Probabil — dar nu în domeniul filmelor lui Barta. E incredibil cât de puţin se modifica artistul de la film la film; forma, evolua tot mai suplu dar în adânc găseai totdeauna aceeaşi delicateţe faţă de copii şi furnale, aceeaşi omenie absolut invulnerabilă faţă de pisici şi
3x3, aceeaşi dorinţă de a mărturisi fragilitatea lumii şi a lumii lui, acelaşi pact — reînoit tenace, împotriva oricăror „socoteli” — cu cinstea, cu duioşia, cu inteligenţa. Se chinuia la fiecare film de 15 minute, obsedat de a găsi coridorul pentru o aselenizare de „Petit prince”. Micile lui sarcasme, dorinţa de grotesc rău şi brutal erau la el imposturi. Era terorizat de exigenţă — suferea la fiecare concesie faţă de sine, suferea de sensibilitate şi de naivitate, boli incurabile în cazul lui. Rareori am întâlnit un dogmatic mai aspru al onestităţii, dusă de la marile prietenii până la ultima fotogramă. Un dogmatic al sentimentului curat, netrucat, dus până la milă şi lacrimă — ce nevoie adâncă avem şi vom avea întotdeauna de asemenea dogmatici incoruptibili ai candorii!
