Aşteptăm, aşteptăm, cu răbdare, cu încredere, cu speranţă, o mare dragoste, într-un mare film.
Ce este oare dragostea? Un sentiment imaculat, alb, senin, lipsit de contradicţii sau un sentiment stenic, plin de elanuri romantice, care te duce la confesiune?
Întrebarea aceasta revine insistent atunci când este vorba de filmul românesc.
Aşadar: cum iubim sau cum nu ştim să iubim, după filmul nostru artistic? Dacă priveşti mai atent câteva pelicule ai senzaţia certă că semenilor noştri care ajung în filme le este teamă să trăiască şi să iubească.
Iată, spre exemplu, două filme româneşti mai vechi:
Mândrie şi
Casa neterminată. În primul film dragostea este tratată mai degrabă ca o... problemă de producţie. Dacă merg bine treburile în întreprindere, automat, fără niciun nor cenuşiu, merg bine şi treburile în dragoste. În
Casa neterminată acest sociologism vulgar e înlocuit cu o falsă sofisticare. E, dacă vreţi, o... dragoste teoretică (dumnezeu ştie dacă există aşa ceva!). Ea şi el se plimbă, se tot plimbă, fac filozofie de doi bani jumătate, dar nu-şi comunică nimic din cele pământene. Parcă ar fi pogorât din cer cu harul îngerilor.
Dar în
La vârsta dragostei? Regizorul
Francisc Munteanu nu a reuşit să ne dea decât tot un film crispat, lipsit de sinceritate, de naturaleţea vieţii însăşi.
Şi aici eroii se plimbă, tot printr-un Bucureşti fără profil, fără relief, fără locuri cu adevărat pitoreşti. Filmul este însă mai «pământean» decât
Casa neterminată. Un pregeneric inspirat, o petrecere a tinerilor filmată destul de bine, un final mai reuşit salvează opera cinematografică a lui Francisc Munteanu de la o totală monotonie.
Aceste trei filme citate ţin de faza aşa-zisă «de început» a peliculelor cu probleme contemporane. Dar cât am evoluat oare dacă în anul '68 dăm pe ecrane comedii «Iirice» de genul
Vin cicliştii sau
Zile de vară?
Să fie dragostea din
Vin cicliştii dragoste? Nici pomeneală! Ziceţi-i cum vreţi: surogat, divertisment, dragoste «sportivă», dar nicidecum o poveste de dragoste autentică.
După părerea mea, cel mai frumos poem despre dragoste realizat la noi este
Duminică la ora 6 (scenariul lon Mihăileanu, regia
Lucian Pintilie). lubirea dintre Anca şi Radu are fiorul necesar şi este deosebit de emoţionantă mai ales datorită condiţiilor aspre în care se desfăşoară (vremea ilegalităţii).
Duminică la ora 6 e un poem delicat, cu o punctuaţie cinematografică aparte, un poem al purităţii, un poem al dăruirii totale în dragoste.
Mai sunt vreo două-trei filme româneşti în care iubim frumos, poate prea frumos, poate exagerat de estetizant.
Meandre şi
Gioconda fără surâs ar fi titlurile lor.
Mircea Săucan şi
Malvina Urşianu, realizatorii amintitelor pelicule, au ştiut să dea sentimentelor ce-i al sentimentelor. Săucan este însă prea în goană după frumos, după imaginea ultra-expresivă, dupa montajul sacadat. Dar şi
Meandre şi
Gioconda fără surâs impun atenţiei spectatorului câte o dragoste furtunoasă, măcinată de o reală pasiune. (Eroinele şi-au găsit în
Margareta Pogonat şi
Silvia Popovici rezonanţa profund umană de care aveau nevoie).
În filmul românesc nu a apărut doar dragostea gravă, meditativă, gen
Gioconda fără surîs. Avem şi dragostea frivolă, uşuratică. Un singur exemplu în această privinţă:
Această fată fermecătoare. Realizatorii lui,
Radu Cosaşu şi
Lucian Bratu, au izbutit tocmai pe direcţia de care pomeneam înainte. Şi cred că filmul a fost nedreptăţit, judecat în afara contextului, a temei pe care şi-o propune s-o realizeze.
În fine, descoperim în filmul românesc şi acel «joc al dragostei», acel marivaudage care se cheamă
Balul de sâmbătă seara al lui
D.R. Popescu şi
Geo Saizescu. Aici
Sebastian Papaiani se impune în rolul fluşturatecului băietan în toată firea.
Dar dragostea adolescentină? Două filme o reprezintă, de data aceasta cu succes:
Dimineţile unui băiat cuminte şi
Ultima noapte a copilăriei.
Andrei Blaier din filmul
Dimineţile... nu mai este Andrei Blaier din
Casa neterminată. Avem acum în faţă filmul unui cineast lucid, filmul unui observator atent al vieţii înconjurătoare, al dragostei tinerei generaţii.
Savel Stiopul este, în schimb, la fel de sensibil, de delicat, de psiholog ca şi în pelicula sa mai veche
Anotimpuri. Cu unele scăderi, care ţin în special de dramaturgia filmului,
Ultima noapte a copilăriei este un film interesant,dedicat acestei complicate vârste a omului care este adolescenţa. Sunt în
Ultima noapte... câteva relaţii lirice foarte bine conturate (legăturile dintre Lucian şi Mina, sau fiorul de dragoste dintre Fana şi Lucian) care dau o tentă de studiu psihologic acţiunii
Dacă în rândul cineaştilor care descriu pe peliculă poveşti de dragoste ar veni şi un
Liviu Ciulei, un
Mircea Drăgan, un
lacob, un
Gopo, un
lulian Mihu, suntem siguri că aria de investigare psihologică a universului liric din filmul românesc s-ar lărgi considerabil. Atunci poate filmul românesc va izbuti să dea mai uşor marea sa poveste de dragoste pe care o aşteptăm cu toţii.
Şi până atunci?
Până atunci aşteptăm roadele lui '68:
Legenda (scenariul
Constantin Stoiciu, regia Andrei Blaier),
Reconstituirea (scenariul
Horia Pătraşcu, regia Lucian Pintilie),
Răutăciosul adolescent (scenariul Nicolae Breban, regia
Gheorghe Vitanidis),
Sâmbăta neagră (scenariul Alecu Ivan Ghilia, regia
Virgil Calotescu).
Am văzut de curând
Legenda, ajunsă de acum la copia standard. Este un film epico-liric de o natură aparte. Constantin Stoiciu şi Andrei Blaier şi-au construit povestirea pe două filoane lirice pe care le-au dezvoltat în paralel. Există în film o dragoste a adolescenţei şi încă o dragoste, de data asta matură, împlinită.
Ilarion Ciobanu şi Margareta Pogonat sunt purtătorii de cuvânt ai dragostei grave, împlinite, iar
Dan Nuţu şi Sidonia Manolache ai liricei poveşti de dragoste a celor mai tineri de pe şantier.
La fel în
Răutăciosul adolescent, regizorul Gheorghe Vitanidis a ştiut să puncteze cu atenţie relaţiile lirice dintre eroi.
Dar câştigul cel mai mare pe care îl aduce acest film este prezenţa în rândul scriitorilor scenarişti a prozatorului Nicolae Breban, autorul a două romane de succes, «Francisca» şi «Animale bolnave».
Vom mai aştepta oare mult până la un nou film românesc cu adevărat liric?
