— Cu Casa de la miezul nopții, vă afIați la al treilea sau al patrulea film, ca scenarist, dar e prima dată când vă arătați preocupat de lumea urbană, de intelectuali. Chiar dacă, pentru o noapte de revelion, îi transportați pe patru dintre ei în Deltă.
— Da, e un film conceput după un capitol din romanul pe care l-am terminat, «Frumoșii nebuni ai marilor orașe», capitol care până la urmă nu a mai fost încorporat în carte și a rămas numai scenariu de film. Cred eu că este cel mai bun scenariu,
cea mai bună idee care mi-a venit pâna acum în materie de film. Din nefericire, ea a suferit câteva modificări — nu esențiale și nu din alte vini decât ale iernii care n-a vrut să poposească anul ăsta pe meleagurile noastre. N-am avut Dunăre înghețată și nici zăpezi abundente, cum am trăit noi în copilărie și cum le descrisesem în scenariu.
― Totuși, în film vom regăsi, pare-se, Iumea Deltei, a balților, care e un leit-motiv al literaturii dumneavoastra.
― Sper și eu să regăsiți acest «fast» al bălților Dunării — fast și actualmente al Deltei — lumea aceasta de vrajă și miracol, de puțină nebunie, mister și descântece, călcată în picioare de Lună, zdrobită de caii amintirii, că ăștia vii au fost dați la pești, peștii au fost alungați în Marea Neagră și Dunărea a rămas să curgă la vale cu apele goale și năluca scrumbiilor.
― Constat că literatura dumneavoastră este orală în modul cel mai cuprinzător, și tot atât de originală când e rostită ca atunci când este tipărită. Această oralitate spontană v-a îndemnat probabil să deveniți și intrepret în Casa de la miezul nopții.
― În ceea ce privește apariția mea ca interpret, la insistențele prietenului meu, regizorul Vitanidis, am căzut în gura lupului. La început am crezut că treaba este frumoasă și ușoară. Ea a rămas frumoasă, dar grea și extrem de plicticoasă. Ca să tragi un cadru într-un film, trebuie să pierzi câte odată o zi și-o noapte. Ceea ce mă derutează total pe mine, care sufăr de nestare pe loc și de umblet, de dorul de a face ceva și de puțină vijelie în mișcare, indiferent de faptul că sunt puțin corpolent. La un film aștepți opt ore să discute regizorul cu operatorul, operatorul cu electricienii, electricienii cu parașutiștii, parașutiștii cu pompierii — și tu, ca interpret, stai pe de margine, gândindu-te dacă zăpada carbonică poate fi mâncată cu magiun de prune, dacă magiunul de prune se mulează cu machiajul etcetera. La ideea că aș putea să încerc un al doilea rol într-un film, îmi zic că mai bine trei astenii de primăvară decât un rol într-un film. Nu merită atâta așteptare, ca să te vezi pe un ecran de pânză, când în acest timp se pot naște măcar două idei bune stând la masa de scris.
— Poate că nu e vorba de un blestem, ca filmul să fie așa, poate că intră în joc avatarurile organizării.
— Poate, nici eu nu credeam că în asta constă mitul și gloria și bucuria cu care se mândresc atâtea vedete ale ecranului, fără să-mi închipui că ar fi niște bieți oameni care au spart oul fără gălbenuș, fără albuș. De aceea am căzut în puțină mitomanie și în puțină vrăjitorie despre mine însumi, gândind: — ia să văd, chipul meu ar putea exprima pe o bucată de zdreanță ceva din ceea ce-mi trece câte odată prin minte? Aș putea eu oare imagina, aș putea realiza cu o grimasă, cu un surâs, cu o mișcare ceea ce fulgerător mi-a trecut prin minte și pe urmă am rodat cu mâna pe hârtie? Experiența merita trăită, măcar ca scriitor și din punctul de vedere al omului care încearcă existența diferitelor lumi. Lumea artiștilor de film este o lume aparte. Eu cunosc lumea teatrelor, în care am suferit eșecuri, în sensul că am ajuns numai în fază de repetiții și n-am fost jucat niciodată. Lumea actorului de film diteră de lumea teatrului, pentru că actorii de film sunt răbdători, sunt oameni zdraveni, care stau pe loc și așteaptă. Mă gândesc că vor fi visând, probabil, că scriu poezii sau sunt prea îndrăgostiți. În teatru, toată lumea e foarte grăbită, ca ruptă de ploi, de vijelie. Aici, în film, actorul este atemporal, nu știe dacă afară plouă, dacă crește iarbă, dacă se face grâul. El așteaptă să se pună lumina într-un cadru și să se construiască o felie de viață pe nădejdea că ea va fi surprinsă de ochiul aparatului. Mirarea mea este că ei cred în viața împărțită în furnici: azi o furnică, mâine o furnică... Ce-or fi strângând ei, să facă o turmă de oi? De unde până unde? Totuși, experiența neconsumându-se în ceea ce ne privește, nu văd deocamdată unde va fi șocul, punctul acela de zbucium sau de glorie, deși eu am pornit de la o glumă. Am zis, dacă Anthony Quinn scrie romane, de ce n-aș juca și eu într-un film?
— V-ați văzut pe ecran?
— M-am văzut, da. Nu m-am recunoscut ca tip. În oglindă e altceva, sunt mai prieten cu mine. Pe ecran, îmi păream un tip străin și mult mai bocciu decât sunt în oglindă.
— E rău filmul?
— Da, te arată mai cu șanțuri, mai îmbătrânit și parca mai neadevărat, într-un fel. Ați spus bine că filmul e dușmănos și e rău. Oglinda are și argint în spatele ei și, privindu-te mai des în ea, începi să crezi că ești mereu același de la tinerețe pân'la bătrânețe.
