”Atunci cînd am creat acest ”kibutz cultural” visam că, după ce îl vom fi lansat, după ce el va fi ajuns cunoscut ca un reper esențial de comunicare al cinemaului românesc, în special, și un vad de marketing cultural românesc, în general, cineaștii vor veni siguri să își ”doneze” filmele. Visul a devenit realitate:
cinepub.ro este cea mai importantă resursă de comunicare a cinemaului național, iar creatorii de film ne caută, de pretudindeni și din generații diferite, pentru a ne oferi creațiile lor. Așa cum s-a întâmplat și cu filmul de astăzi, regizat de Alina Teodorescu și cinematografiat de Sorin
Drăgoi, doi cineaști speciali, suspendați sideral între România, Germania, Franța și Italia, via Israel: cei doi tineri (pe atunci) studenți ai IATC sînt surprinși de mineriada din 13-15 iunie 1990 la un festival de film din Țara Sfântă și rămân (definitiv?) în Occident, după ce li se acceptă cererea de azil politic în Germania de Vest.
Alina și Sorin au devenit doi cineaști respectați acolo, dar și cu un intermezzo francez al cărui rezultat cinematografic îl veți viziona astăzi. Pendulează, nostalgic, personal și profesional între Occident și o Românie pe care nu o mai regăsesc și în care nu se mai regăsesc. Rămân însă, doi (cineaști) români, care ne fac astăzi cadou un scurt metraj filmat de ei în Franța, iar în săptămânile următoare, alte trei documentare de lung metraj, extrem de interesante. Le mulțumesc amândurora pentru cadoul făcut și mă bucur că putem să arătăm publicului autohton, dar și cinefililor străini, producții din ”diaspora” cinematografică românească.”
(Lucian Georgescu, cinepub.ro)
Dorit a fi o radiografie emoțională,
Entre midi et 15 heures surprinde câteva ore din viața unui cuplu franco-român aflat într-un punct prăpăstios-anevoios al relației lor. Ana (
Mădălina Constantin) este o româncă venită la studii în Franța, rămasă pentru Olivier (Frederic Fisbach), apoi întoarsă în România din cauza sindromului străinătății. El este un francez generic-cochet, creț, genul care poartă sacou peste tricou, fumează și conduce o mașină mică.
Ea are un zbor în câteva ore înapoi spre România, el o acompaniază la un prânz dorit amiabil. Ea nu mai poate suporta amabilitățile; își dorește protecție; pentru sine, pentru copiii lor, el nu concepe că un adult ar trebui să necesite așa ceva. Pentru el atenția, iubirea, ascultarea sunt mai importante. Apoi, în drum spre mașină, când conflictul lor se mai așează, Olivier e supus unui test facil al puterilor sale. Facil în măsura în care e calchiat pe chestiunea enunțată anterior de Ana în discuția lor de la masă.
Ce își (mai) doresc femeile de la bărbați? O întrebare perfect justificată într-o vreme în care rolurile de gen sunt din ce în ce mai fluide. Dacă ne uităm un pic la ultimii ani, avem două exemple excelente de filme care au abordat subiectul: este vorba despre bine-cunoscutul
Force Majeure (2016) al suedezului Östlund și
The Loneliest Planet (2012) al Juliei Loktev. Ambele, niște deconstrucții ale pozițiilor de protectori pe care bărbații sunt învățați să le adopte în societate — poziții care se năruie în fața pericolului fizic iminent.
Însă la
Entre midi… jocul de-a „ce vreau de la tine?” se rezumă la diferențele culturale (degajarea franțuzească versus întărâtarea românească) și la legătura firavă dintre doi oameni care sunt pe punctul de a se separa. Filmul plutește undeva în zona discuțiilor generale și încearcă, fără mari sorți de izbândă, să treacă pe sub pielea personajelor. Departe de a fi o poveste ghimpos-abrazivă despre dragoste și ale sale sinuoase drumuri,
Entre midi… se simte ca o relatare amărui-optimistă. Una redată cu interes și compasiune, cu o bună înțelegere a unei dramaturgii de bază, care nu reușește însă să-și depășească propriile limite. (Emil Vasilache,
cinepub.ro)
