Cineclub '80
Şi aici, pe valea Crişului Repede, bat multe inimi de cineast. Pygmalion-ul lor, cunoscut şi recunoscut, este un «veteran» doar puţin trecut de 40 de ani.
— De când faceţi film tovarăşe Zenobie Domide?
— De când mă ştiu.
Pasiunea sa, veche azi de 30 de ani, I-a adus încă înainte de absolvirea liceului la Bucureşti din dorinţa de a se dedica filmului de animaţie. Constantin Popescu, unul dintre pionierii animaţiei noastre, tatăl lui I.P. Gopo, i-a dat atunci primele îndrumări. Dar părinţii de acasă s-au gândit că animaţia nu este o meserie şi deci, Zenobie Domide a rămas un cine... amator. Dar nu un cineamator oarecare, ci sufletul cineamatorismului orădean. Numele său figurează astăzi pe genericul a nu mai putin de 200 scurtmetraje, adică a 2/3 din filmoteca cineclubului Consiliului Central al Sindicatelor: «Dacia Felix». Este doar unul din cele 17 cinecluburi din Oradea, dar după câte mi se spune, singurul cu activitate susţinută fară întrerupere din 1963.
— Avem aparatele necesare, spune Zenobie Domide, de patru ani facem filme şi pe 16 mm, avem pasiune şi bunăvoinţă şi nici nu e greu cu o medie de vârstă de 25 de ani, avem satisfacţii. Doar cu pelicula stăm prost... Cineclubiştii se exersează în toate genurile, de la reportaj la documentar, de la ficţiune la animaţie. Dar preferinţa este în favoarea animaţiei. La început ne-a fost mai uşor să lucrăm cu cartoane sau desene animate decât cu actori improvizaţi: apoi animaţia ne-a permis să jonglăm cu idei serioase şi deci să realizăm filme mai populare.
Multe dintre filmele cineclubului dovedesc acest punct de vedere. Multe din ideile la ordinea zilei sunt comentate în registru comic, satiric sau poetic: campania antifumat (Poluare), parazitismul (Pară mălăiaţă), lanţul slăbiciunilor (Concurs de vioară), inovaţiile (Audienţa), pseudo-importanţa (Omul cu sarcini), ignorarea unor activităţi culturale chiar la Casa de cultură (Spectatorul), antimilitarismul (Efervescenţa, OratoriuI florilor). Toate aceste filme ne arată «Dacia Felix» ca pe un cineclub constituit, dornic însa de progres mai ales sa-şi extindă dialogul cu publicul, critica şi cu alţi colegi. Din acest motiv, gazdele şi-au mărturisit şi câteva dorinţi: 1) Să primească îndrumări periodice din partea unora dintre cei mai reputaţi regizori de animaţie; 2) Să fie acceptaţi să colaboreze, măcar cei mai buni dintre ei, cu Animafilm; 3) Cele mai bune filme ale cineclubului să fie prezentate, în completare, pe ecranele cinematografelor orădene. Trei dorinţi care, cred, s-ar putea extinde cu folos şi la alte cinecluburi din ţara.
