Deși atât scenaristul Fănuș Neagu (prin literatura sa beletristică și nu mai puțin, prin cronicile sale sportive), cât și regizorul Ioan Cărmăzan (prin cele trel filme pe care i le-am văzut: scurt-metrajul Cânta cucul și pe pIoaie, lung-metrajele Țapinarii și Lișca), îmi sunt foarte apropiați, ca niște oameni pe care-i cunosc (de mult) și-i înțeIeg (bine), mărturisesc că — după ce-am văzut Sania albastră — nu-i mai (re)cunosc și, oricum, nu-i mai înțeleg: nici pe unul, nici pe celălalt.
Pe Fănuș Neagu nu-l înțeleg deoarece, atât cât se lasă „citită” (dedusă) din film, povestea pe care-o avansează scenariul este lipsită și de suflu epic, și de lirism, iar anecdotica ei (măruntă) se putea povesti filmic cel mult pe parcursul unui (foarte) scurt-metraj... Să propui un film care să nu rețină nimic din calitățile unei proze de notorietate, tocmai prin ritmul epic și performanțele-i stilistice, mi se pare o festă și neașteptată și nedreaptă pe care Fănuș Neagu o joacă „suporterilor” săi (între care mă prenumăr).
În ceea ce-l privește pe Ioan Cărmăzan, singura explicație pe care o pot găsi în încercarea (naivă și inutilă) de a-l scuza față de mine (și poate, față de el) — este aceea că Sania albastră urma să se înscrie în categoria estetică a camp-ului «...un mod de a vedea lumea ca fenomen estetic care nu se exprimă prin categoria frumosului, ci în termenii artificialului și ai stilizării. Precizarea aparține cercetătoarei americane Susan Sontag, iar scriitorul Norman Mailer — mare amator de filme „camp” între care include James Bond-urile cu Sean Connery în rolul principal — adaugă la rându-i «În astfel de producții (...) nici un actor nu se lua în serios măcar pentru o clipă și nici o situație nu era nici pe departe verosimilă (...), parcă pentru a sugera că viața nu se dezvăluie unei priviri directe».
Dar explicația mea este simplă supoziție căci, dacă artificialul se poate întâlni (din belșug) în Sania albastră, stilizarea Iipsește cu desăvârșire — și întregul film poate fi pus sub semnul acestui refren de o banalitate ce frizează stupiditatea «Sania albastră/ Este chiar iubirea noastră,/ Ea ne-ntoarce și ne duce/ Și ne-așează la răscruce».
Vorba lui Mircea Diaconu: mă mir... Mă mir cât cuprinde.
