În noaptea Sfântă a Crăciunului 1995, „Profesorul” a împlinit 70 de ani! Domn' Profesor a intrat în al optulea deceniu al vieţii sale, viaţă închinată slujirii cinematografului românesc, în general, şi coloanei sonore a acestuia, în special. O viaţă în care neliniştea pentru cele mai nesemnificative detalii ce intrau în componenta „auzită” a peliculei făcea mereu casă bună cu grija pentru întregul edificiu ce se construia şi care era filmul la care se lucra atunci. O viaţă în care n-a stat o clipă, n-a avut răgaz, nu s-a bucurat niciodată de binefacerile unui concediu de odihnă binemeritat, pentru că n-a simţit nevoia, pentru că doar preocuparea pentru filmul următor mai reuşea să-i gonească din minte problemele celui pe care tocmai îl termina. Spiritul lui mereu iscoditor, născocitor de altfel şi alte rezolvări posibile, năştea întrebări la tot pasul şi despre toate aspectele filmului în lucru.
lar dacă ar fi să găsim, acum, la cei 70 de ani de viaţă şi la aproape jumătate de secol petrecut în studiouri şi la mesele de montaj şi mixaj, o caracteristică esenţială a personalităţii „Profesorului” atunci aceasta ar fi, cu siguranţă, implicarea totală în munca de echipă în travaliul naşterii filmului, începând cu scenariul de decupaj (şi, adesea, înainte de acesta...) şi sfârşind cu difuzarea peliculei. Profesorul a fost, tot timpul cât a lucrat în studiouri, un sfetnic, un colaborator de nepreţuit al regizorului, un om plin de idei pe care le răspândea în juru-i întocmai capsulei de păpădie de pe coperta dicţionarului Larousse („Je semme à tous vents”). Şi semăna astfel, generos, nu numai pentru „felia” lui, sunetul, ci şi, sau mai ales, pentru întreaga muncă de creaţie a echipei.
Profesorul a venit în cinematografie în primăvara lui 1950, cu o zestre imensă pentru că deţinea cheile succesului atât în tehnica filmului — terminase Şcoala Politehnică din Bucureşti — cât şi în muzica pe care avea s-o mânuiască 45 de ani la rând — căci dobândise cunoştinţe temeinice în domeniu în cei trei ani de Conservator. Talentat şi înzestrat cu o voce de bariton bine timbrată, caldă, studiată şi bine lucrată, Profesorul s-a remarcat imediat în studioul „Romfilm” ca un posibil şi fericit urmaş al nepreţuitului inginer de sunet Valentin Bude, care i-a fost dascăl şi care a cântat, Ia rându-i, la violă în orchestra inginerilor până mai acum câţiva ani, când Dumnezeu l-a chemat în cetele sale îngereşti.
Dom' Profesor n-a făcut, spuneam, niciodată doar sunetul său. A gândit, cu orice prilej, mai departe, i-a dat sunetului suflet şi l-a învăţat să-şi joace rolul în film. Pentru el esenţial nu era ce spune un sunet, un efect sonor, un zgomot, ci cum îl spune şi încotro ne duce ascultându-I. Cine îşi închipuie că o coloană sonoră se naşte doar luând sunete din catalogul foneticii şi amestecându-le cu dialogurile filmului se înşală amarnic. V-aţi gândit vreodată câte feluri de ploi pot exista şi în câte feluri poate suna fiecare? Sau ce distanţă este de la ploaia fină, măruntă, liniştită dar insistentă, continuă, ce cade pe un trotuar sau pe un acoperiş de tablă, captată din ambianţa generală sau de la călcătorul pe nervi burlan al casei, la ploaia de furtună, cu trăznete şi tunete? Sau câte stări pot fi conţinute în sonoritatea fiecăruia, şi când şi cum, mai ales, le vei întrebuinţa? Şi acesta nu-i decât un exemplu, luat la întâmplare! Ei bine, Profesorul n-a „ilustrat” niciodată o ploaie, pe care o mai şi vedem, eventual, în imagine, creând un pleonasm sonor banal. El a comentat-o, întotdeauna, a adus-o în urechile şi ochii minţii spectatorului aşa cum ar fi trebuit s-o audă şi s-o simtă el în momentul acela. I-a creat, cu alte cuvinte, o stare de spirit. Şi aşa va face mereu. Pentru că Profesorul nu a îmbătrânit. El doar a împlinit 70 de ani. Atâta tot! Călcaţi-i pragul şi veţi găsi acelaşi om pe care l-aţi ştiut, dacă l-aţi ştiut, dintotdeauna: plin de tinereţe intelectuală, gata mereu să înceapă o discuţie pe orice temă şi, mai cu seamă, să o ducă până la capăt, argumentând pertinent ca acum patru decenii. Ca acum patru decenii, când hazardul (oare?!) ne-a adunat într-un triunghi pe el, pe
Gopo şi pe mine. Şi am fost astfel, nedespărţiţi la bine şi la rău, dar mai ales la lucru, până când primul a plecat dintre noi, Gopo. Toată soarta filmelor pe care le-am născut împreună, în lunga noastră căsnicie artistică, la Profesorul acasă s-a hotărât. Acolo ne adunam toţi trei când Gopo era bântuit de câte o idee, acolo ne apucau zorile discutând şi de acolo pornea în lume şi primul metru de peliculă după ce-i era semnat certificatul de naştere prin care-l recunoşteam drept fiu. Aşa a fost acum exact patruzeci de ani, când a prins chip şi suflet
Scurtă Istorie. Aşa şi acolo am văzut prima dată „Palma de aur” de la Cannes, aşa s-a făcut că o scurtă istorie a devenit, pentru noi trei, o istorie lungă, o viaţă de echipă definitiv şi perfect sudată.
Câte filme cu „omuleţul” lui Gopo au existat, în total, câte premii internaţionale am adus ţării, câte lungi sau medii metraje, născute de triunghiul nostru au creat faima cinematografică a unor generaţii de actori, dansatori sau cântăreţi, despre toate acestea eu nu dau acuma cifre exacte. Filmografia o poate face oricând. Ştiu, însă, ceva care a rămas constant, la toate şi la fiecare din ele: liantul care unea laturile triunghiului şi care constituia fermentul creator al celor trei era, întotdeauna, Profesorul. Este suficient să ne amintim de
Şapte arte,
Homo sapiens,
Allo, allo,
Intermezzo,
Sancta simplicitas,
Ecce homo,
Energica,
Quo vadis,
Sărută-mă sincer sau de
Paşi spre Lună,
De dragul prinţesei,
De-aş fi Harap-Alb,
Comedie fantastică,
S-a furat o bombă etc., etc.
Să mai deschidem lista nenumăratelor filme realizate de Profesor cu Pascal Rădulescu, „bunicul” animaţiei româneşti, cu Hermeneanu, Olimp Vărăşteanu, Bob Călinescu, Liviu Grigorţ, Petringenaru, Nell Cobar, la desene animate sau cu Mihai lacob, Gh. Naghi, Manole Marcus, Henri Colpi, Savel Stiopul, Dinu Cocea, Timotei Ursu, lulian Mihu sau cu regretatul Gh. Vitanidis? Să mai vorbim acum, la cei 70 de ani pe care i-a împlinit, despre numeroasele piese de teatru pentru care a realizat coloana sonoră (şi, poate, coloana vertebrală de multe ori!), cum ar fi „Moartea unui artist”, „Troilus şi Cresida” sau „Nepotul lui Rameau”? Să mai spunem, oare, că a fost actor plin de har, în roluri mari sau episodice în atâtea filme româneşti? Nu, acum nu trebuie să mai spunem nimic din toate acestea. Ele sunt ştiute de cei ce le ştiu şi se pot afla mai bine, din arhive, de cei dornici să le afle.
La cei 70 de ani ai sărbătoritului să-i urăm sănătate, lui şi familiei care i-a stat alături în tot acest timp. Şi să mai spunem un lucru, dacă mai era nevoie: toate bunele noastre urări să i le adresăm inginerului de sunet Dan Ionescu, fiindcă el este cel supranumit „Profesorul” şi despre care semnează acum tot ce a scris, de bună voie şi nesilit de nimeni,
