Ceva bun de la viaţă al lui
Dan Piţa e tot un dezastru, însă măcar are un ecleraj şi o operatorie (realizate de
Dan Alexandru) care împacă dinamismul cu picturalitatea, iar în rolul principal mai are şi un actor (Corneliu Ulici) cu ceva din prezenţa lui
Ilarion Ciobanu de pe vremea când era tânăr. Dezastrul trebuie să fi lovit însă încă din faza dezvoltării scenariului (de către Răsvan Popescu şi Alexandru Molico); judecând după rezultate, această etapă trebuie să se fi caracterizat prin haos - prin abandonarea repetată şi repezită a unei direcţii în favoarea alteia, sortită să rămână la fel de superficial antamată. Eroii, doi mineri crescuţi împreună la orfelinat, par să sară de la o ciornă de scenariu la alta: azi sunt băgaţi în autobuze pentru a servi drept carne de tun într-o nespecificată mineriadă, mâine pică de suspecţi într-o enigmă poliţistă care rămâne neelucidată, poimâine îi regăsim făcând muncă de birou într-o firmă. În pofida scenelor de minerit şi a figuraţiei găsite la faţa locului, realismul filmului e extrem de inconsistent; ceea ce nu înseamnă că stilizarea sa e de mai bună calitate, ea constând din obişnuitele marote împrumutate de la mai-mari - prostituata felliniană, fanfara formaniană, pitorescul tarkovskian al dezafectării etc. - nu lipseşte nici măcar tuşa obosită de simbolism ortodoxist. În general, deciziile regizorale ale lui Piţa nu vădesc prea multă gândire: având a ne arăta doi îndrăgostiţi care se ceartă din cauza sărăciei, în timp ce le plouă în casă, el nu numai că aşază ligheanul (în care plouă) chiar între cele două personaje, dar mai inserează şi un plan-detaliu numai cu el; cealaltă faţă a acestei redundanţe fiind aparenta omisiune de a filma unele dintre cadrele de care ar fi fost nevoie pentru ca o scenă mai-de-acţiune să se lege coerent la montaj.
