Pe o înălţime de suflet, Letiţia Popa salută lumina.
Când Letiţia Popa îndrumă un mănunchi de vedete de prima mărime:
Dem. Rădulescu (acest cordobes al râsului în cascade),
Draga Olteanu,
Margareta Pogonat sau
Sandu Sticlaru, şi-i îmbracă în ţărani (
Îndrăzneala, filmul la care lucrează acum), atunci aerul greoi din jur devine transparent ca un gând bun, căpătând strălucire de cuarţ. Când lucrează, Letiţia Popa prinde lumina în mâini şi o răsuceşte în trei, în zece, înnodând-o zdravăn la capete, după care râde şi zice că a glumit. Tot glumind, desface idei, ca pe fire de zăpadă pline de foc, pe care le vâră în obiectiv... şi, exact când nimeni nu se aşteaptă, îl aruncă pe actor în zona turbionară. „Şase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello, „Febre” de Horia Lovinescu, „Faust” de Marlowe, „Idioata” de Marcel Achard, „Zestrea” de Paul Everac sau viaţa lui Cehov („Maliţioasa mea fericire”)...
Sunt doar câteva din recordurile regizoarei. În fiecare a lăsat o medalie din energia sa, realmente de invidiat. Letiţia Popa deţine bagheta magică, care ne scoate din căciulă iepuri cu inimi de leoparzi şi tigri care zboară.
Letiţia Popa a înţeles un lucru esenţial şi anume că micul ecran este tot un ecran. Şi nu face greşeala de a „confecţiona” un spectacol de teatru filmat. Letiţia Popa FACE FILM! Ceea ce înseamnă acel ceva care adaugă pulsaţiilor noastre 24 de bătăi în plus.
Letiţia Popa intră în grajduri şi filmează. Filmează începuturi de drum prin noroaie. Dimensionează caractere umane, aducând în prim plan forţe solare.
Letiţia Popa ne intră în casă odată cu cele 325 linii ce poartă pecetea personalităţii sale, care sugrumă facilitatea înnobilând chiar şi „registre oarbe date”, în care de multe ori nu crede.
În carnetul regizoral am văzut scris cuvântul ger, subliniat, aşa anapoda, pe un colţ de foaie. Semnificaţia lui am aflat-o abia când a strigat: „STOP! — Facem pauză, eroilor, fiindcă mi-am omorât operatorii”. Oala cu un fierbător adus de acasă, oală în care s-au aruncat doi pumni cu flori de tei aromaţi, în jurul căreia stăm strânşi într-un fel de „bun venit”. Asist la împărţirea cănilor cu ceai care, acum, date cu o bucăţică de vorbă de duh, valorează cât diamantul doamnei Elizabeth Taylor. Şi la liniştea aceea şi acele mâlni îngheţate, Iipite de căni, ale actorilor, întorşi vineţi de pe „platou”, care parcă mă vedeau întâia oară în viaţa lor, întrebându-mă ce naiba aparat mai am şi eu de gât. De ce oare mi-am amintit aşa, deodată, de căutătorii de aur ai lui Jack London?
Daţi-i o uşă fără clanţă! O sită şi paisprezece beţe de chibrituri şi veţi avea ecranizarea „Trecea fanfara selenară”!
Aceasta este Letiţia Popa.
