Filmul aducerii aminte (memorabilele spectacole din urmă cu 20 de ani: „Regele Ubu”, „Șeful sectorului suflete”, „Nu sunt Turnul Eiffel”, „Arden din Kent”, „Omul cel bun din Seciuan”, „Iona”, „lulius Cezar”) la concurență cu filmul lecturii sau al înregistrării video (montările pe scenele lumii: trilogia „Troienele”, „Medeea”, „Electra”, „Livada cu vișini”, „Cum vă place”, „Nunta lui Figaro”, „A douăsprezecea noapte” etc.) și acum filmul repetițiilor la Naționalul bucureștean. Mereu, pentru revelarea esenței umane, invocă forța imaginației la puterea intuiției, angajând în ritmul emoțional imaginea sonorității și sonoritatea imaginii — perceperea vibrației interioare a sufletului omenesc.
Șlefuind armonia spectacolului teatral uzează adesea de terminologia cinematografică, de metodologia filmică.
Câteva întrebări se nasc firesc:
Când ați fost pentru prima oară la cinema?
În ce măsură limbajul cinematografic regenerează convenția teatrală?
Puteți fi considerat un cinefil real și un cineast potențial?
Nu-mi mai amintesc când am fost prima oară la cinema, dar importantă este impresia diferită pe care o am ca spectator la teatru sau ca spectator la film.
Când mă duc la teatru sunt totdeauna conștient că sunt alți oameni lângă mine că, de fapt, actorii sunt oamani vii la fel cu cel din dreapta sau stânga mea. Deci, ca spectator de teatru sunt întotdeauna influențat de spațiu, de atmosferă, de viața sălii. La teatru, ceea ce se numește o seară bună se realizează când cu toții, și actorii și spectatorii, lucrează împreună pentru o anumită calitate a atenției, a comunicării.
La film situația se pune în termeni opuși. Sigur că sunt anumite filme care câștigă proiectate într-o sală foarte mică, intimă. lar un film care are nevoie de o receptare discretă pierde proiectat într-o sală vastă, așa cum un film de anvergură epică e imposibil de văzut într-o sală minusculă. Spațiul contează, deci, și în cinema. Dar asemănarea se oprește aici.
Pentru că eu ca spectator, când mă duc într-o sală de cinema ― în America, în hol se vând floricele și cum îmi plac teribil, după ce îmi cumpăr o pungă imensă ― mă cufund în scaunul meu. Lumina se stinge și eu, cu floricelele în gură, uit complet de lume și mă identific total cu cei de pe ecran. Dacă e un film bun, bineînțeles. Mă las pradă timpului filmic și intru într-o relație subiectivă cu imaginea.
De aceea consider că ritmul în cinema e cu totul diferit de ritmul din teatru. În teatru ritmul e creat printr-o relație vie: actorii fac conexiunile. În cinema ritmul e creat prin foarfecă, iar pe mine mă deranjează să creez prin intermediul unei mașini — masa de montaj. Mașinării există și în teatru, dar rolul lor e mult mai mic: actorul singur se află pe scena goală.
În același timp, fiind eu un spectator de film foarte pasionat — ca spectator sunt mult mai bun spectator de film și, dacă e să aleg unde să-mi petrec seara: la teatru sau la cinema, aleg cinematograful! ― deci, ca spectator de cinema avid, îmi dau seama că, de fapt, rezultatul obținut în cinema poate fi de mare efect.
Văzând câte zeci, sute de filme excepționale există de la începuturile artei a șaptea, realizezi cât de mare și cât de Iiber este câmpul de creație în cinema.
Dar eu n-am avut niciodată curaj să fac un film fiind paralizat de câte capodopere am văzut.
În teatru m-am simțit mai puțin inhibat pentru că sunt foarte puțini mari regizori pe care îi admir cu adevărat.
În teatru am impresia că-i loc și pentru mine.
În cinema — când există un Fellini, un Bergman, un Tarkovski și un Kurosawa — ce-ar mai rămâne pentru Andrei Șerban?
E adevărat, în munca mea în teatru, mă simt ca și cum aș fi pe un platou de filmare și aș face film. Sunt ca un cameraman frustrat lucrând cu un aparat invizibil.
Foarte des vorbesc în teatru despre prim−plan, monolog interior sau ritm cinematografic.
Dar, în același timp, nu uit că dacă arta teatrală e veche, un fel de meșteșug numărând trei mii de ani, filmul e născut mult mai de curând, n-are decât o sută de ani. lar eu ca bun meșteșugar cred că am obligația de a continua o tradiție de mii de ani și de a ocroti această artă care piere: teatrul. Să ocrotesc această pasăre măiastră și antică și să o ajut să zboare din nou...
Deci, într-un fel, deși sunt influențat de film, sunt convins că rolul meu este de a găsi în teatru ceea ce este pur, esențial și mai ales ceea ce nu poate fi transmis prin nicio altă artă, decât prin această formă inimitabilă: teatrul.
Cinematograful este ca un Jet Concorde care poate zbura singur. Lui îi trebuie doar benzină de cea mai bună calitate: calitatea talentului celor care-l fac.
Dar, recunosc, dacă într-o zi aș primi un scenariu de film extraordinar, m-aș gândi de două ori înainte de a spune nu!
În perspectiva acestei fericite posibilități, discuția despre cinema cu regizorul Andrei Șerban poate oricând continua.
