Croaziera, filmul lui
Mircea Daneliuc, de curând lansat în premieră, se alcătuieşte din gesturi şi fraze banale, din frânturi de gânduri şi sentimente obişnutite, încorsetate însă de automatisme verbale, înstrăinate chiar prin devitalizate tabu-uri. Cineastul care pătrundea, cu tandreţe în universul cotidian (realizând
Cursa, pelicula sa de debut, în 1975), autorul care apoi îşi examina semenii şi le analiza reacţiile de toate zilele (scriind, regizând şi interpretând
Proba de microfon, în 1980), descoperă acum, încă o dată, aceleaşi peisaje şi personaje, dar le remodelează, accentuându-le îndeosebi dimensiuniIe groteşti. Tonuri şi nuanţe inedite conturează pregnant, prin obsesive repetiţii, constanta credinţă a lui Mircea Daneliuc în detaliile autentice, pasiunea sa pentru reconstituirea fidelă, fără artificii vizibile a realului. Vocaţia polemică orchestrează structurile filmice; căci din înşiruirea Ient cadenţată a secvenţelor cresc firesc multiplele sensuri ale pledoariei pentru puritate şi sinceritate.
Croaziera se constituie astfel — pentru creatorul însuşi şi pentru cinematografia noastră în egală măsură — ca un progres de conştiinţă şi responsabilitate, de meditaţie şi lucid angajament.
