În primele două decenii de la prima proiecţie cinematografică cu public plătitor în România (pe atunci, încă, România Mică), apar peste 15 cărţi despre noua artă. În majoritate, acestea sunt lucrări de popularizare care, dincolo de istoricul descoperirii aparatelor de înregistrare şi proiecţie cinematografică, încearcă să sintetizeze primele concluzii în plan estetic şi educativ.
Fără a da apă la moară unui protocronism ce a făcut ravagii în anii din urmă, putem afirma că eforturiIe de popularizare a artei a şaptea în ţara noastră nu sunt doar ecouri minore ale celor din Europa. În 1909, lon Vlasie scrie despre „Aparatele de proiecţiuni luminoase în şcoli şi cazărmi”. Broşura apare la Bârlad în 48 de pagini. C. lordănescu publică, în 1912, la Botoşani, „Cinematograful şi educaţia” (52 p.), Leon Popescu tipăreşte, în 1913, la Bucureşti un „Memoriu asupra unui program cuItural cinematografic”. În Biblioteca «Cosânzeana», tipărită la «Ramurile» craiovene, M. Dumitrescu publică „De la fotografie la cinematograf” (76 p. ) în 1914, iar Stelian lonescu publică, doi ani mai târziu, în seria «Căminul (Bibliotecă literară şi ştiinţifică)» — „Cinematografia — Descoperirea şi istoricul ei” (86 pagini cu ilustraţii). Ce ne spune ultimul autor citat? „Astăzi cinematograful a devenit un element familiar tuturora. În ţările înaintate a luat extindere uimitoare, domeniul îmbrăţişat de această genială descoperire e cu adevărat nemărginit. În învăţământ, şcolile, de la cele inferioare până la cele mai înalte, posedă cinematografele lor; în ştiinţă a pătruns în laboratoarele savanţilor (...). Mai mult chiar, toate familiile aproape îşi au în salon cinema-ul lor, fiecare convingându-se că e un excelent factor propagator al binelui, frumosului şi utiluIui”.
Probabil, în acea vreme, aparatele Lumière sau Pathé erau mai ieftine ca videocasetofoanele de astăzi.
Autorul ne propune patru capitole:
Originea şi istoricul cinematografiei, Cinematografia modernă, Industria şi exploatarea cinematografului, Foloasele şi dezavantajele cinematografiei.
Capitolul introductiv aminteşte superficial de iezuitul german Athanasius Kircher, autorul unei lanterne magice. Mai sunt menţionaţi dintre precursori, englezul Fitton, americanul Horver şi vienezul Stamfer, fără a se pomeni despre contribuţiile decisive ale lui Daguerre şi Fox Talbot în fixarea imaginilor pe hârtie sensibilă. Şi după ce autorul aminteşte şi de Edison şi de principalul „defect” al kinetoscopului, ajunge la prima reprezentaţie cinematografică datorată aparatului realizat de fraţii Lumière, situată eronat însă în anul 1896! (probabil o greşeală de tipar).
Cinematografia modernă (capitolul doi) descrie aparatul înregistrator şi proiector, precum şi persistenţa imaginii, fenomen de altfel cunoscut încă din Antichitate şi descris ştiinţific încă de Newton. Autorul aminteşte în acest volum şi primele efecte speciale datorate filmării inverse, filmările accelerate sau au ralenti. „Foarte instructiv e când admiri cum îmboboceşte şi înfloreşte la iuţeală o floare graţioasă, văzându-i frumoasele petale cum se desfac din bobocul, şi el, format un moment mai înainte”. Parcă am asista la
Memoria trandafirului al lui
Sergiu Nicolaescu. Autorul mai aminteşte şi de Filmul colorat în acea vreme, obţinut efectiv prin colorarea directă a peliculei. Al treilea capitol
Industria şi exploatarea cinematografului ne introduce şi în producţia de film amintindu-ne o primă superproducţie care „a costat casa Gaumont 20.000 iei”. Este vorba de „reconstituirea răstignirii lui Christos, care a necesitat 130 de figuranţi, 25 de cai şi „bagaje numeroase”. Mai sunt amintite riscurile şi primejdiile reporterilor cinematografişti şi sunt descrise capacităţile de producţie ale firmelor Pathé şi Gaumont. Câteva date statistice privitoare la importul şi exportul de filme, la costul acestora şi la retribuţia actorilor (Max Linder câştigase un milion de lei în trei ani, dar atenţie!, leul era acoperit de aur) completează acest capitol.
În sfârşit, nu atât foloasele, cât dezavantajele cinematografiei atrag reflecţii amare în ultimul capitol al cărţii. Printre foloase sunt citate promptitudinea reportajului cinematografic, utilizarea aparatului cinematografic în ştiinţă (fapt cunoscut şi de utilizările date de profesorii Marinescu şi Levaditti) şi valoarea filmului de învăţământ.
Dar spune Stelian lonescu: „Astăzi cinematograful a ajuns un mijloc abject de speculă abominabilă. Întreprinzătorii nu urmăresc decât un scop material: bani, şi de aici, recurg la procedurile care le oferă maximum de venit. Intrigi şi meschinării, ce se petrec deopotrivă în clasele de jos, cât şi în societatea aşa-zisă înaltă, scene ultrasenzaţionale, viaţa şi mediul detestabil al pungaşilor, criminalilor, detectivilor toate sunt afişate cu mare gălăgie cu toate că folosesc prea puţin. În loc de a se înfăţişa prin cinematograf frumuseţile vieţii, utilitatea, instrucţiunea, cultura înălţătoare de suflete, cinema-ul ne reprezintă scene otrăvitoare: năzdrăvănii cu bandiţii şi detectivii lui Conan Doyle care zăpăcesc minţile tinere şi slabe; senzaţionalităţi extraordinare care satisfac cel mult curiozitatea patologică a dezechilibraţilor; isteria femeilor uşoare şi impotenţa senilă a bărbaţilor”.
Imprecaţiile lui Stelian lonescu intră în zodia unui puritanism fără obiect, dar şi în zona pleonasmului datorat indignării şi refuzului unui anume mod de a face film. Existent încă din primele decenii ale cinematografului şi exacerbat azi, pe diverse meridiane.
Dacă am ales această carte din perioada de începuturi a cinematografului am făcut-o pentru a-i demonstra pertinenţa unor judecăţi, dar şi datorită faptului că în conştiinta critică a autorilor români, arta a şaptea punea, din deceniul doi de existenţă, probleme. Şi centenarul cinematografului românesc merită şi asemenea rememorări.
(Noul Cinema nr. 4/1996)
