Perfect stăpân pe teoria şi critica de film atât în dimensiunea criteriilor de valoare estetice şi filosofice, cât şi în erudiţia din domeniu, deloc minimală ci mereu în creştere, Florian Potra nu a fost doar profesorul academic respectat şi unic în felul lui al catedrei de Teatrologie- Filmologie de la celebrul IATC, ci şi un neobosit teoretician  publicist mereu dornic să creeze o emulaţie de valoare în lumea şi  ARTA FILMULUI.
     Personalitate cu o carismă specială, valorificată prea târziu de cinematograf (Noiembrie, ultimul bal de Dan Piţa), dar învăluită într-un oarecare mister biografic, Florian Potra a fost mereu rezervat în a-şi exhiba meritele sau adevărata dimensiune profesională. De aceea am considerat necesar să prezentăm cu această ocazie câteva date, mai puţin sau chiar deloc cunoscute .
     S-a născut pe 3 martie 1925 la Timişoara, mama, Anitta Francisca Maria, fiind italiancă (n. Brusaco), iar tatăl, Iulian Potra, licenţiat în stiinţe economice şi sociale. După absolvirea liceului de prestigiu din oraşul natal (“C.Diaconovici–Loga”), studiază la Universitatea “La Sapienza” din Roma, pe care o absolvă în 1948, obţinând la licenţă calificativul Magna cum laudae. Din păcate, aşa cum ştim, epoca în care este obligat să se manifeste în societate este una tulbure, dramatică pentru un intelectual.
     Pentru început, se mulţumeşte să trăiască din scrimă, devenind chiar căpitanul echipei naţionale. După moartea lui Stalin din 1953, perspectiva profesională i se îmbunătăţeşte fiind succesiv din 1954, în ordine cronologică şi selectivă: cercetător la Academia Română, redactor la Uniunea Scriitorilor, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, redactor şi secretar general de redacţie la “Secolul 20”, consilier general, inspector general la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, conferenţiar, profesor, şef la catedra de Teatrologie-Filmologie, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, titularul cursului de istoria şi teoria filmului, până la decesul său din 1997.
     Traducător din italiană a peste o sută de piese de teatru şi recompensat pe măsură pentru această activitate – Ordinul Meritul Republicii Italiene, Premiul şi Medalia pentru cel mai bun traducător al teatrului italian în Europa, acordat de Institutul Italian al Dramei – dar şi traducător în italiană al lui Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu sau Mateiu I. Caragiale (“Craii de Curte Veche” şi nuvela ”Remember”) pentru care primeşte premiul Uniunii Scriitorilor, Florian Potra este şi autor dramatic (“În noaptea asta nu doarme nimeni”), dar rămâne mai ales teoreticianul de marcă al filmului românesc. În 1981 şi 1983 primeşte Premiul Academiei Române şi în 1979 Premiul Uniunii Cineaştilor pentru opera omnia.
     “O voce din off. Teme cinematografice” apărut în 1973 la Editura Meridiane este cel de al doilea volum al său închinat problemelor estetice, organizatorice şi specificului naţional al cinematografiei româneşti, după “Experienţă şi speranţă. Ecran Românesc” din 1968.
     Pledoaria pentru specificul naţional şi “Cinematografizarea cinematografiei” este făcută cu o solidă argumentaţie estetică şi filosofică, astfel că are greutate în timp şi în structura artei filmului în ansamblul şi în specificul său. Considerentele teoretice referitor la “Naţional şi universal în arta filmului”, căutarea propriului chip al cinematografului românesc sau la “Realismul în arta filmului” rămân valabile şi astăzi. “Ce înseamnă realismul în film şi, în particular, în filmul nostru?” se întreabă profesorul Potra.  Şi răspunde: ”înseamnă opere cinematografice care îşi propun să exprime raţional, coerent şi în termeni de “verosimil”, în accepţiunea aristotelică, o temă şi o acţiune cu semnificaţii bine precizate, având menirea să obţină o “purificare” prin raţiune a sentimentelor, “într-un fel folositor pentru virtute”, pentru educarea morală şi spirituală a oamenilor” (p. 80). Vechi deziderate, dar foarte noi, mai ales după ce au fost uitate. Aristotel, “virtute”, moral şi spiritual în viaţa oamenilor …-   mai spun oare ceva  astăzi?
     Cât priveşte evoluţia ulterioară a cinematografului mondial, trebuie reamintit şi subliniat că ”una din primejdiile cele mai mari din câte pândesc realismul în film e naturalismul (sau ilustrativismul). Arta în general şi arta fimului în special nu pot şi nu trebuie să reproducă pur şi simplu realitatea.” (p. 82)
     Iată un adevărat MOTTO care ar trebui să figureze pe  intrările în marile studiouri, dar să fie “sădit” şi în conştiinţa scenariştilor şi regizorilor. Aici este evident că Potra depăşeşte naţionalul iar nerespectarea acestui deziderat elementar pentru o estetică a cinematografului a făcut ca unele filme, serialele inculsiv, să decadă adeseori în cele mai dezgustătoare forme nu doar de naturalism ci şi de dezumanizare.
     În ceea ce priveşte sublinierea acuzatoare a dimensiunii marxiste a esteticii lui Florian Potra (putem considera ne-a lăsat o astfel de operă) se poate spune că nu este fondată. În primul rând marxismul  era la ordinea zilei peste tot în Europa, iar în lagărul socialist era obligatoriu. Cei care s-au opus au fost foarte puţini şi în prezent sunt pur şi simplu uitaţi, iar până în prezent campionii marxismului militant nu s-au dezis de catastrofala lor opţiune politico-economică.
     În schimb despre estetica marxistă trebuie spus că este de inspiraţie hegeliană; o inspiraţie atât de substanţială că ar fi fost cazul ca filosofii să se pronunţe cine pe cine a “inspirat”. Dar cum Hegel era deja mort când Marx fişa substanţial din “Prelegerile de estetică” ale marelui filosof idealist german, nu rămâne decât să ne mirăm că poate fi cineva condamnat pentru… hegelianismul lui.
     Mai neplăcută este prezenţa în texte de mare valoare teoretică a reverenţelor obligatorii către PCR, rolul său conducător etc. Cu precizarea că, în ceea ce priveşte cinematograful acesta chiar îi datora totul, inclusiv apriga cenzură. Pentru o lectură cât mai agreabilă nu ne rămâne decât să le decupăm din text, dacă refuzăm să admitem că sunt şi un document istoric.
 

     Atât titlul cât și subtitlul cărții publicate de Florian Potra la Editura «Meridiane» — «O voce din off. Teme cinematografice» — sunt forme de manifestare ale modestiei programatice și, aș zice, excesive, de care autorul nu se desparte nici pe parcursul celor 260 de pagini substanțiale și demne de interes.
     În aceeași ordine a conduitei trebuie să înțelegem și repetatele referiri la alți autori, la opinii deja enunțate. La curent cu ceea ce s-a scris în literatura cinematografică și în literaturile tangente sau chiar mai îndepărtate, stăpânit ca atare de o firească pudoare a enunțurilor, repudiind implicit cabotinismul seninilor compilatori, Florian Potra introduce adesea, impersonal, propriile sale idei prin: «s-a observat, de altminteri» sau «s-a remarcat, de asemenea», ș.a.m.d.
     Nefiind vorba de niște însemnări atemporale sau fără adresă, fiecare cititor are prilejul să-și delimiteze, în context, propria sa opinie. Este ceea ce autorul a și urmărit, de asemenea programatic: «am încercat mai curând să stârnesc discuții și luări de poziție». Tonul este acela al unei conversații în care argumentele contrare ale conlocutorului ar fi întotdeauna ascultate cu atenție.
     În cazul unor filme, e poate pentru prima dată când urmărim, în publicistica noastră cinematografică, disocieri calitative conduse de deviza cu care criticul își începe una dintre cronici: «Ni cet excès d'honneur, ni cette indignité». Filme, autori, curente — de aiurea sau «de la noi» — sunt judecate și comentate cu acest simț al măsurii, sub patronajul permanent, declarat, al autorilor preferați, în «Iumina ideilor creatoare» sugerate de experiențe similare. Autorul convinge prin stringența argumentelor și echilibrul aprecierilor, dar și prin plasticitatea frazei, prin insolitul unui epitet bine lucrat, prin elocvența uneori violentă a metaforei — alteori prin ironia pe cât de lapidară și loială pe atât de imparabilă. Criticul nostru de film e definit a fi, uneori, un «giuvaergiu în sacâz», un anumit film nu e decât o «mască lemnoasă fără viață», în timp ce un alt film «menține treaz interesul publicului, așa cum se întâmplă într-o partidă de cărți, în care autorul ațâță curiozitatea și emoția, dezvăluindu-și pe rând, ca un jucător abil, combinațiile și atu-urile ținute în mână (sau în mânecă)».
     Elogiile sunt făcute cu parcimonie și chiar superlativele nu scapă unui contrapunct critic. Un articol se intitulează «Sublimele defecte ale lui Vittorio De Sica», iar lauda filmului I vitelloni se axează pe ideea provincialismului lui Fellini, considerat de altfel de cineastul însuși drept «cea mai sublimă dintre laude». Implicația socială, intim psihologică și valoarea larg culturală a lucrărilor sunt totdeauna avute în vedere — uneori în sens Iimitativ, mai mult sau mai puțin explicit. Discriminarea dintre artist și tehnician, dintre valoarea estetică și utilitatea culturală, devine însă vulnerabilă când e absolutizată, aplicată «la o întreagă filmografie» și finalizată normativ: «Regizorii noștri să-și perfecționeze continuu, dacă se poate spune așa, conștiința de tehnicieni superior înzestrați, străduindu-se să obțină produse de valoare culturală din ce în ce mai consistente, din ce în ce mai importante».
 

(Cinema nr. 7, iulie 1973)