Mai întâi, prin 1993, l-am cunoscut pe Mihnea Columbeanu traducătorul, primul care l-a tălmacit în română pe Stephen King (scriitor pe care l-am descoperit graţie lui), şi pe Mihnea Columbeanu prozatorul (atras cu precădere de zona SF&F a literaturii). Apoi, prin 2006, l-am cunoscut pe Mihnea Columbeanu (alias Pitbull) criticul de film (totodată, doct comentator pe forumurile cinematografice). Recent, l-am mai cunoscut pe Mihnea Columbeanu cineastul (cu o întârziere destul de mare, din păcate) şi pe Mihnea Columbeanu profesorul de cinema (totodată, abil creator şi “doctor” de scenarii). Însă de abia acum, după ce am parcurs cele aproximativ 550 de pagini ale cărţii pe care o aveţi în faţă, pot spune că mi s-a revelat complexa personalitate a autorului. Evident, majoritatea textelor le citisem la vremea lor, însă impactul ansamblului este copleşitor, impunând definitiv una dintre cele mai competente, convingătoare şi originale voci ale criticii cinematografice româneşti din ultimii ani (şi, sper, din următoarele decenii). Iar, dacă debutul în lungmetraj al regizorului a putut fi trecut cu vederea de mulţi (inclusiv de subsemnatul), după (aproape) douăzeci de ani, debutul în volum al criticului nu mai poate fi ignorat de nimeni.
Cititorii care fac pentru prima dată cunoştinţă cu criticul Mihnea Columbeanu pot fi contrariaţi de lungimea textelor pe care le au de parcurs, mult mai ample decât majoritatea cronicilor de întâmpinare scrise la noi şi oriunde. Chiar şi mai vârstnicul confrate Tudor Caranfil, în interviul cu care deschide volumul, îi reproşează autorului, pe un ton colegial, absenţa unei concizii a expresiei, datorată în bună măsură - în opinia decanului criticii autohtone - lipsei de restricţii a mediului virtual. Însă Mihnea Columbeanu, aşa cum el însuşi remarca în “Cuvântul înainte” al cărţii, nu scrie cronici de film după standardele comune (nici măcar în critica online), ci adevărate analize cinematografice, adresate nu atât unui “public larg” (concept foarte vag, dacă ne gândim că, din nefericire, la noi spectatorii filmelor româneşti sunt puţini, iar cititorii criticilor de film români - şi mai puţini), cât profesioniştilor actuali (şi viitorilor profesionişti) din cinematografie ori cinefililor veritabili, interesaţi de examinarea aprofundată a filmelor, realizată de un specialist (Mihnea Columbeanu scrie nu doar mult, ci şi bine, mai ales pentru că ştie bine despre ce scrie). Astfel, de pe urma lecturii au de câştigat atât realizatorii producţiilor cinematografice disecate (de pildă, operatorii, monteurii, designerii de sunet, scenografii s.a.m.d., care de cele mai multe ori sunt neglijaţi în cronici, deoarece criticii le acordă atenţie exclusiv regizorilor, actorilor şi, uneori, scenariştilor), cât şi cititorii pasionaţi de cinema, care au multe de aflat/învăţat din cercetarea minuţioasă şi metodică. Şi, la urma urmei, cred că veţi fi de acord cu mine că un cinefil dispus să acorde trei ore din viaţă unui film poate să rezerve şi zece-cincisprezece minute unei analize cinematografice profesioniste.
Dar, după cum observam mai sus, Mihnea Columbeanu nu este numai critic de film şi cineast, ci şi scriitor cu veleităţi de comentator. Iar multe dintre textele reunite în cartea pe care o ţineţi în mâini nu sunt simple analize, căci ele integrează fragmente de jurnal sau editorial, de proză sau monolog dramatic. Locvacele autor realizează asocieri între situaţii din filme şi experienţe autobiografice, face trimiteri bibliografice, îşi exprimă opiniile personale despre starea naţiunii, îşi susţine cauzele pentru care militează şi în viaţa publică, povesteşte bancuri, introduce vorbe de duh sau îşi versifică verdictele. Textele efervescente şi eterogene rezultate din acest amestec îndrăzneţ şi inedit îi pot bulversa la început pe cititorii obişnuiţi cu critica gravă şi rigidă (care deseori se dovedeşte searbădă), dar îi şi pot cuceri pe cei mai exigenţi lectori, deoarece constituie doza de şarm şi umor ce completează fericit discursul analitic. În definitiv, după cum ne-au învăţat marile spirite ale ultimelor secole, critica, indiferent de arta tratată, este şi ea o formă a literaturii.
Nu în ultimul rând, consider că subtitulul volumului (“Filmul românesc în mileniul III) este cât se poate de adecvat conţinutului, deoarece, analizând film cu film producţia cinematografică autohtonă (împărţită în capitole după criterii clare şi coerente), criticul Mihnea Columbeanu ne oferă un tablou cuprinzător, elocvent şi nuanţat asupra evoluţiei filmului românesc, cu diversele sale formule şi tendinţe, în ultimul deceniu şi ceva. Iată un motiv în plus pentru a ne dori să păstrăm cartea de faţă într-un raft al bibliotecii noastre: peste ani şi ani, când vom dori să ne amintim ce se întâmpla în cinematografia românească de la începutul secolului XXI, vom găsi în aceste pagini o mărturie remarcabilă a unei epoci clocotitoare.
Mihnea Columbeanu despre cartea sa
(Prefaţă volum)
