„Vedetele filmului de odinioară” - Bibliorama

     „Vedetele filmului de odinioară” este un succes de librărie: s-a vândut ca şi, ba chiar mai bine, decât o carte poliţistă. Şi aceasta, în primul rând pentru că este un Suchianu, adică garanţia unei expuneri captivante ca un suspense.
     Publicist ce ştie dizerta — cum spune Călinescu — inteligent şi volubil, despre toate. În felul acesta, „Vedetele filmului de odinioară” nu devin relicve, obiecte prăfuite de arheologie, ci continuă să-şi păstreze magnetismul viu cu care au fascinat ani şi ani. lar cartea lui D.I. Suchianu are dubla aură a lucidităţii şi a emoţiei.
     Această carte, se specifică, nu este o culegere de anecdote intime şi de cancanuri. «Steaua de cinema este un fenomen mult mai esenţial». Divismul este analizat în structura lui psiho−socială, iar mitologia modernă a vedetei este raportată la cele mai vechi fenomene de psihoză colectivă, de delir divistic.      Se desprinde un fel de decalog al neodivismului cinematografic:
— delirul de speranţe provocat de vedete
— «crescătoria de stele», fabrica de divi şi dive a starsistemului
— atmosfera liturgică, structura de ritual a vieţii de Ia Hollywood
— miracolul resimţit de spectator în faţa jocului unui mare actor etc., etc.
     Nimic însă — mi se pare — nu este mai străin spiritului profesorului Suchianu decât morga profesorală, decât postura de procuror. El propune nişte idei, nişte soluţii — te stimulează să-i răspunzi, să discuţi. Poţi să fii de acord, poţi să nu fi de acord. Dar incitarea intelectuală, verva care are harul să trezească vervă, vioiciunea lui care dezanchilozează artrozele intelectuale — ideile preconcepute, în fine puterea juvenilă de seducţie care te face să te simţi ruşinos de bătrân in faţa venerabilului septuagenar — aceste caractere ale spiritului său captivează şi în acest volum. Ca şi arta compoziţiei, în primul rând a portretelor celor «patru» pe care îi consideră marile divinităţi cinematografice: Garbo, Marlene Dietrich, Chaplin şi Mae West. Tehnica construcţiei nu are un plan strict previzibil. Studiul despre Chaplin, de pildă, prilejuieşte consideraţii cât se poate de diverse, salturi de la dizertaţii despre gag la socialismul utopic, de la baletul mecanizat, la filozofia râsului, ideea de miracol ş.a.m.d. Deviaţiile însă devin strălucite argumente ce se întâlnesc, se îmbină, se întorc la sursă pentru a întregi portretul într-o volută elegantă.
 
 

(Cinema nr. 9, septembrie 1969)