Nu, Liana Tatos nu trebuie să regrete că a dat publicității aceste „Pagini de jurnal” (apărute la Editura „Albatros”, condusă de Geta Dimiseanu).
Violon d'Ingres niciodată abandonat, ci doar convertit din proză în cinema (vezi travaliul la scenariile proprii sau nu) așa cum și pasiunea pentru teatru s-a sublimat în film, scrisul a reprezentat pentru
Alexandru Tatos — natură dilematică, spirit introvertit — un sprijin moral, o rațiune existențială.
Cu orgoliul său de modest... ambițios, nota în deschidere: „N-am de gând să țin un jurnal. Vreau să-mi însemn gânduri. Pentru mine” fiindcă „Mă obligă să nu trec indiferent peste ceea ce văd”, convins că „toate aceste amănunte s-ar putea să mă ajute mai târziu să analizez o anume stare de spirit: a mea și a celor din jur.” Acest deziderat se împlinește astăzi când lectura celor 550 de pagini (datate 1973-1990) — în chip nespectaculos, dar cu forța excepțională a autenticității — relevă un om și un creator, o operă și un climat de lucru, un timp și o conjunctură politică.
Considerații de mare franchețe, vizându-l direct, îi reînvie personalitatea. Începând cu vulnerabilități minore (teama de avion!) sau majore („Hotărât lucru, sunt un om foarte slab, mă dezechilibrez la cea mai mică adiere de vânt”; „Bunul meu simț, de care m-am simțit atât de mândru, mi-a fost, de fapt, o cocoașă care m-a împovărat. Am căutat să lupt cu «arme albe», cavalerești, pe un teren minat și aglomerat de subterfugii, minciuni, ipocrizie, interese”). Viața l-a învățat că trebuie să-și domine caracterul, de unde și pedanteria bilanțurilor lunare și anuale sau a îndemnurilor de a fi drastic, de a nu accepta compromisuri chiar dacă a avut de înfruntat dramatismul grijei zilei de mâine și demoralizanta lipsă de perspectivă. A fost exigent în primul rând cu sine însuși („mereu am abandonat câte ceva”), cunoscând rând pe rând sentimentul plafonării, al ratării, al zădărniciei. L-a salvat un discret simț al umorului (câteva ironii la adresa colegilor, a „notabilităților” culturii) și luciditatea severă de analist echilibrat, probată (fără emfaza sau patetismul conjunctural la modă în evocările actuale) de virulența la adresa autorității supreme, manifestată de foarte timpuriu: „Ce curios se schimbă balanța relațiilor, într-o lume mânată de interese și lipsită de probitate.”; „De fapt nu omul care vine contează, ci scaunul pe care-l ocupă și-l obligă să fie într-un anume fel”; „Falimentul economic se apropie, proporțional cu nebunia «personajului» care ajunge la apogeu”. Tatos uimește prin capacitatea de anticipare ante−decembristă („sistemul este atât de bine pus la punct, iar cei care sunt în fruntea bucatelor vor face tot posibilul ca să nu-și piardă privilegiile, încât «coroborat» cu pasivitatea masei, schimbările la noi vor fi foarte greu posibile”) și post−decembriste. Acest altruist (mereu în relație cu Dumnezeu, căruia i se ruga chiar și de ziua sa pentru țară, pentru semeni, pentru omenire) sesizează oportunismul și pericolul înlocuirii vechii puteri cu o alta similară încă din prima lună a lui '90 ― ultima din viața sa.
Retrospectiv, secvențele experienței de cineast refac imaginea aproape incredibilă a ceea ce el numea nu degeaba „jungla cinematografiei”, conștient de aberațiile ei, dar constrâns să le accepte. Căci și aici, ca peste tot, se instaurase anormalul („Treptat o să devină un eveniment când un film o să treacă de vize nevătămat și nemasacrat de cenzură”). „Calvarul” luptei pentru aprobarea unui scenariu — implicând tergiversări, modificări, obiecții stupide, refaceri penibile — se desfășura pe culoarele CCES, martore a atâtor spaime și temeri, speculații și intrigi, insinuări și acuzații, locul de predilecție pentru „circul vizionărilor urmate de discuții și tocmeli, pretinse nu doar de „comisiile ideologice”, ci și de prea zeloșii funcționari înrolați în „războiul nervilor” („Trebuie să-mi găsesc echilibrul psihic ca să nu deraiez”), caracteristic pentru climatul anticultural și polițienesc (...). Climat care (în 1980, dar nu numai) avea și „avantaje”, „... în ciuda faptului că rahatul e atât de mare în cultură, paradoxul este că astăzi facem — și ies — filmele pe care nu le-am fi putut face acum 2-3 ani. Las la o parte faptul că cei care conduc cultura sunt imbecili și-i putem păcăli ușor, pentru că nu stă în picioare”.
Lucrul a fost posibil datorită tenacității acelora care, precum Alexandru Tatos, și-au respectat cu sfințenie profesiunea de credință: nimic împotriva conștiinței! „Am să mă lupt să fac numai filme în care cred și care merită să fie făcute”. Dovadă, opera semnată Alexandru Tatos. În teatru „ZamoIxe”, „Nebunia lui Pantalone”, „Chițimia”, „Pasărea Shakespeare”, „Mutter Courage”, „Timp în doi” — spectacole consacrate demontării ideii de mistificare a unei identități, a unei ideologii. În cinema
Mere roșii, Rătăcire, Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri, Secvențe, Fructe de pădure, Întunecare, Clopotele, Secretul armei... secrete, Cine are dreptate. O filmografie cu un nobil lait-motiv, conștiința față cu existența.
(Noul Cinema nr. 4/1995)
