În faţa numărului de spectatori care s–au îmbulzit în primul weekend ca să vadă comedia Garcea şi oltenii rămâi pur şi simplu mut. De admiraţie? De uimire? Parcă mai are importanţă?! 34.412 este o cifră astronomică cu care de ani şi ani nu se mai poate mândri nici un film, fie el cât de blockbuster şi având pe generic cele mai bine cotate vedete de la Hollywood. Nici Harrison Ford, nici Mel Gibson, nici Richard Gere nu sunt în stare să facă ceea ce a izbutit Garcea, alias Mugur Mihăescu. Cred că fenomenul
s–ar cuveni studiat şi comentat de către sociologi mai degrabă decât de criticii de film. Ei ar trebui să schiţeze portretul robot al unei naţiuni care „se râde de“ şi „compătimeşte cu“ Garcea şi oltenii lui.
Deşi filmul este o variantă extinsă a show–urilor TV care i–au adus popularitatea, echipa Garcea a simţit nevoia unui regizor american şi l–a găsit pe Sam Irvin, cel care în 1994 filma Oblivion, pe platourile de la Castel Film, şi care a revenit apoi în România pentru alte producţii de aceeaşi categorie. Greu de spus care a fost contribuţia lui Irvin, cert este doar că împreună au aliniat filmul la moda umorului scatologic. Dacă Robin Williams în Jack, Eddie Murphy în The Nutty Professor sau Jim Carrey în Dumb and Dumber nu se sfiesc să folosească flatulaţia drept gag de ce n–ar face–o şi băieţii de la Garcea? Dar asta e doar începutul, urmează urinatul în chip de aspersor, baliga pe pantofi şi alte delicii. Nu e de mirare că asemenea momente „tari“ ajung să umbrească story–ul propriu-zis: agenţii secreţi din cele patru colţuri ale lumii vin în România unde un ţăran sărac cu duhul a descoperit în lacul de la marginea satului un cristal miraculos, pierdut cu mii de ani în urmă. Astfel renunţi să te întrebi de ce în anul 2000 nemţii mai poartă uniforme cu zvastică iar pe perete atîrnă portretul lui Hitler, de ce decorul agenţilor ruşi e dominat de tabloul lui Stalin etc. Să fie tot o joacă sau o fi vreun gând adânc?
Poate că epitetul cel mai potrivit pentru a defini Garcea şi oltenii ar fi cuvântul „primitiv“, care se poate aplica de la story şi gaguri la interpretarea actorilor. Asta nu exclude posibilitatea ca Mugur Mihăescu şi echipa lui să fie capabili şi de un alt tip de divertisment. Lumea a avut nevoie întotdeauna de bufoni care să o facă să râdă, dar care nu erau câtuşi de puţin imbecili.
Deunăzi, în autobuz, am auzit următorul dialog între doi bărbaţi care păreau de o condiţie intelectuală medie:
- Am văzut Garcea și oltenii.
- Şi cum e ?
- Păi, e bine să mai râdem din când în când.
- Depinde de ce.
