​Ca o poezie de Prevert

     Cronica documentarului
     Succesul cu care — se zice — mergi la si­gur filmând copiii, e iluzoriu. Nimic mai dificil de obținut decât firescul actorilor de-o șchioapă. Depun mărturie atâția regizori care au lucrat cu ei, atâtea filme ratate, în ciuda îmbietoarelor dumbrăvi cu pitici și castele de zăpadă. Și mai grea e meseria „pe furate” documentaristului strecurat cu aparatul (silențios) într-o gălăgioasa ceată de boboci în prima lor zi de școală, la prima lor ora de citire sau la prima lor recreație mare. Abeceda­rul „elevilor” Paula și Doru Segal e ca „Lecția de dictare” a lui Prevert. Proaspăt ca obser­vație, spiritual, exact. Nimic nu scapă ochiu­lui lor amuzat, înduioșat: nici plânsul disperat al celui împins în clasă de mama și predat to­varășei care va înfăptui încetul cu încetul (ca­lendarul notează tot mai febril etapele) minu­nea. Va transforma bobocul (cu gălbioarele embleme haioase ca și începătorilor auto) în pui ce-a învățat să zboare. Dar până să-i reușească acel „r” de mână, „r” de tipar sau „u” mare, până la victoria „istorică”, ce for­fota printre boboci, ce culoare a ochilor spe­riați, ce glăscioare încercându-și acutele până la corul silabelor triumfale! O priză sonoră di­rectă, inteligentă, cu cea mai directă priză la public. După o dimineață de scris oușoare și bețișoare, de legat „o” de „i” = oi, sunt învățați să-și dezmorțească aripile. Un freamăt de de­gete, preludiu la zborul cel mare. Zbor deloc ușor printre capcanele literelor și ale mulțimilor, spre citadela cunoașterii. În prima zi de emoție, Valentin își uită șapca pe cap. Tovarășă e lângă el: „în clasă noi stăm...”. Cum stăm noi în clasă? Evident, duduind de ne­răbdarea minutelor ce par veacuri: un gâgâlici își părăsește banca, altul cască, ori își scoate sandvișul. Aparatul îi spionează tandru, sa­gace, tot timpul „pe fază”. „Cum ai reușit, dom’le, să-i faci să nu ți se uite în obiectiv, să nu se fandosească în fața lui?” „Ne-am dus zilnic, când Paula când eu, chiar când nu-i fil­mam, să mai aflăm ce „perle” au scos. „Și aia cu urbanul?”. „Pe aia o spusese cu o zi înainte, noi am refăcut scena”. „Copii, voi un cuvânt care începe cu litera „u”? „Ur­ban”, îi scapă unuia. „Și ce înseamnă urban?” Tăcere. Codeală. Un deget zvâcnește: „E un fel de șal... pe care-l înfășoară în jurul capu­lui...” Râsete. Și apoi altul — ton academic: „Urban înseamnă orășenesc”. Mihăiță și-a mai pierdut un dinte. Până la sfârșitul anului mulți dințișori s-au pierdut, câte litere s-au în­vățat. Schițe rapide, flash-portrete, în care s-au specializat de atâția ani maeștrii Marilor emoții mici. Printre atâtea alte emoții și una din vară, de la Festivalul filmului pentru la Piatra Neamț nu s-a acordat premiul I pen­tru scurtmetraj. Alfabetului i s-a dat o mențiune pentru... scenariu. În loc de concluzie, finalul poantă al filmului lor: „Paula și Doru Segal n-au absolvit clasa I. Au repetat anul”. Drept care să-i rugăm insistent să mai repete pentru noi un asemenea fermecător poem al abeceului.