Avantaje şi dezavantaje

     Piesa lui Sebastian este una din operele literare cele mai originale din epoca din­tre cele două războaie. Asta pentru un eventual ecranizator este un avantaj dar şi un inconvenient. Avantaj, pentru că e aşa de frumoasă piesa, încât rezultatul nu poate fi un film prost.
     Calitatea artistică a piesei este însă şi un inconvenient pentru eventualul ecra­nizator. Operele literare foarte valoroase cer un oarecare respect. În principiu, un cineast are voie să schimbe cum vrea romanul, drama, comedia pe care le ecranizează. Atunci însă când e vorba de o operă pe care publicul a hotărât să o socoată un giuvaer al literaturii ţării sale, prefacerea prea violentă doare, chiar dacă rezultatul acestei prefaceri este o operă în ea însăşi foarte bună (ceea ce poate că nu este cazul aici).
     Interpreţii principali sunt excelenţi. Claude Rich traduce cu fidelitate inten­ţiile autorului. Iar Marina Vlady joacă atât de bine, încât ne apucă o cavale­rească nevoie de a-i sări în ajutor atunci când scenariul şi regia o obligă să facă lucruri ridicole, ca de pildă să-şi moaie picioarele goale în fântâna parcului casei profesorului, cu gesturi cochete de nimfă fugărită, pentru ca imediat după asta să-i tragă un Anitrastanz circular, cu, drept voaluri, macatul de pe patul holteiului.
     Personajul profesorului nostru este de o nespusă delicateţe. Foarte rar se întâmplă ca un om să aibă atâta simplitate sufletească într-un suflet totuşi atât de complex. Puritatea e la fel de contagioasă ca şi murdăria. Nobleţea morală fascinează pe oamenii cei mai stricaţi (poate pe ei mai ales, poate tocmai fiindcă sunt stricaţi). Sebastian a descris magistral această putere de seducţie când a făcut-o pe eroină, o femeie sofisticată şi dezorientată, să spună de trei ori acelaşi cuvânt, cuvânt prin care ea îl definea pe profesorul nostru mai bine decât orice analiză savantă. Este vorba de adjectivul «drăguţ». În cursul aceleiaşi scene, ea repetă, fermecată şi înduioşată, repetă insistent aceeaşi frază: «eşti foarte drăguţ!». Cuvânt greu de tradus în altă limbă, căci în româneşte înseamnă o mulţime de lucruri: înseamnă copil; pur şi tandru ca un copil; înseamnă amabil, gentil, îndatoritor; înseamnă generos; înseamnă nostim, ba chiar şi înduioşător de caraghios, înseamnă dezarmat în viaţă, înseamnă mai ales bun şi vrednic de a fi iubit, de a fi admirat, de a fi dezmierdat. Fraza «eşti foarte drăguţ», care aici contrastează cu sensul ei de toate zilele, sensul de «merçi, sunteţi foarte amabil», pentru a ne aduce la cunoştinţă că o femeie uşuratică, seacă, femeie parazit, s-a aflat deodată în faţa celui mai minunat lucru din lume: un suflet curat, şi că este fascinată de magnifica ei descoperire, această frază nu figurează în film, sau mai exact este spusă numai o dată, şi în cu totul alte împrejurări. Căci Mona din film spune: «eşti foarte drăguţ», nu în scena cea mare, în scena fascinaţiei şi a «schimbării la faţă»; nu în scena în care se produce minunea, revoluţia sufletească în concepţia acestei femei pierdute care brusc înţelege seriozitatea vieţii şi frumuseţea morală. Nu atunci găsim aceste cuvinte în gura Monei, ci a doua zi, după o noapte de dragoste, ca un corolar al vorbelor «drăguţe» spuse în acest răstimp. O altă fermecătoare subtilitate din piesă este contrastul între strâmtoarea cămăruţei mobilate a profesorului din provincie şi imensitatea nemărginită a adevăratului său «spaţiu locativ». Căci Miroiu locuieşte în vastul orizont al întinderilor astrale, ele însele simbol al altei lărgimi de zări, lărgimea în idei şi sentimente, nealterată de atmosfera meschină, burgheză, provincială din jurul său.
     Colpi a avut şi aici idei. În loc de mansardă cu o ferăstruică proiectată pe Ursa Mare, avem o vastă casă boierească, cu peron, cu parc, cu piscină, cu spaţii încăpătoare. Desigur, casa e cam părăginită, iar parcul conţine bălării. Dar asta arată doar că boierul, proprietar al acelei case, e scăpătat, ceea ce ne este perfect egal. Dar nu ne este de loc egal că nu s-a ţinut seama de o idee a lui Sebastian, anume contrastul emoţionant între exiguitatea chiliei de anahoret şi universul nesfârşit al gânditorului. Un infinit care se află deopotrivă dincolo de fereastră şi dincoace de gândurile personajului. Sebastian avusese aici o idee spaţială, o idee vizuală extrem de cinematografică. De ce oare a fost ea eliminată?
     Un personaj important în piesă a fost foarte schimbat în film. Este domnişoara Cucu, profesoara rea, «scorpie», insuportabilă fiindcă e acrită, acrită fiindcă e «refulată». Autorii au avut în ultimii ani ocazia să vadă, graţie regizorului american Huston, cum ar fi putut să arate domnişoara Cucu. Arată ca Miss Fellowes pe care publicul român a văzut-o în admirabilul film Noaptea Iguanei. Miss Fellowes este uscată, casantă, scrâşnită, dură, dar pentru Dumnezeu, nu e mahalagioaică, ci, dimpotrivă, preocupată de distincţiune. Domnişoara Cucu din Steaua fără nume în loc să fie schematică şi scheletică, distinsă şi casantă, este o ţaţă guralivă, planturoasă şi cicălitoare. Asta anulează între altele şi teribila scenă din piesă când domnişoara Cucu se prăbuşeşte, capitulează, se umanizează, îşi iscăleşte propria ei sentinţă de condamnare. O refulare de o viaţă întreagă, sfârşită cu o explozie de adevăr distrugător. În schimb, când profesoara cea din film, tam-nesam devine fată de treabă, spectatorul încearcă o neplăcută impresie de hodoronc-tronc.
     Domnişoara Cucu (cea din piesă) vede ceva necurat, suspect, necinstit, poate chiar criminal în faptul că Miroiu a plătit 22 de mii de lei pe o carte. Este la ea nevoia morbidă de a bănui cele mai extraordinare infamii ori de câte ori aproapele face un lucru ceva mai ieşit din comun. Asta fusese ideea. Idee care în fllm a fost făcută praf. A fost ca să zic aşa distrusă prin înfrumuseţare, mai exact printr-o neapărată dorinţă de înfrumuseţare. Chestia cu cartea de 22 de mii lei este, în film, tratată în «montaj nervos», vestea mergând rapid din gură-n gură: «ai auzit? 25 de mii de lei!»; «închipuie-ţi! 30 de mii de lei pe o carte!» Sebastian ne zugrăvise o monstruoasă tendinţă de a incrimina cu uşurinţă. Cineaştii noştri ne zugrăvesc arhibanala deformare şi exagerare a unei veşti când zboară din gură-n gură. Că această problemă a colportării nu ne interesează, n-ar fi cusurul cel mai mare. Nenorocirea e că gândul autorului e mutat pe altă şină, într-o direcţie străină de poveste. Sebastian voia să arate că târgul, lumea, întregul oraş, toţi locuitorii vedeau în fapta profesorului o extravaganţă care nu-i surprindea prea mult (toată lumea considera pe profesor ca un visător, ca un utopic). Singură domnişoara Cucu era dispusă să-l considere ca un criminal, capabil de lucruri monstruoase, luminos dezvăluite graţie misterului cărţii de 22 mii de lei. Autorii filmului au inovat în sensul că locuitorii orăşelului gândesc la fel cu domnişoara Cucu, numai că mai exagerat...
     O observaţie, înainte de a termina. I s-a întâmplat lui Sebastian să scrie o piesă mai slabă decât filmul care avea să fie tras dintr-însa. Este «Ultima oră», ecranizată de Sorana Coroamă şi regizată de Boroş. Am explicat atunci (cu dovezi, bineînţeles) de ce ecranizatorii au avut dreptate să schimbe unele lucruri. Dar fuseseră schimbări în sensul ideii din piesa originară; Sebastian deviase de la propriile lui intenţii. Sorana Coroamă aducea ideile înapoi pe făgaşul autorului.