După imaginea frustă, nervoasă şi plină de sensurile şi frumuseţile documentului cinematografic, realizată de
Dinu Tănase, în filmul
Fraţii, iată că filmul
Aşteptarea consacră (cred că aprecierea nu e deloc hazardată) alţi doi reprezentanţi ai aceleiaşi generaţii: losif Demian şi Dragomir VîIcov.
De data aceasta, însă, selecţia spontană, inteligentă, uneori crudă, pe care Dinu Tănase a operat-o în realitatea satului din
Fraţii, e înlocuită de Demian şi VlîIcov cu elaborarea minuţioasă şi rafinată a fiecărui cadru. Încadraturile insolite, cromatica lipsită voit de orice fel de nuanţă, tonurile pastelate şi desenul nehotărât al teleobiectivelor, totul demonstrează cultură plastică şi cinematografică.
Dar — pentru că aşa se cuvine, să existe şi un „dar”... — tot ce am apreciat mai sus se referă exclusiv la filmările exterioare de zi. Pentru interioare şi filmările de noapte am două mari rezerve.
Prima nu se referă la potenţele autorilor imaginii, ci la calitatea peliculei. Pentru că nu cred să se fi născut operatorul care să reuşească (la interioare) o imagine măcar corectă, folosind pelicula cu care au lucrat. Deficienţele tehnice ale peliculei îi pot absolvi însă numai de brutalitatea contrastelor şi de balansarea cromatică. Cea de-a doua rezervă cu privire la interioare îi priveşte personal; pentru că corectitudinea şcolărească, lipsită de imaginaţie, a încadraturilor, n-a fost determinată de performanţele tehnice ale peliculei. Mai mult chiar, dacă ar fi avut curajul să foloseăscă, ca şi la exterioare, teleobiectivele, cu aceeaşi stăruinţă şi ingeniozitate, poate că şi cromatica şi contrastul ar fi avut ceva de câştigat.
