Credinţa în comedie
Cronica, întru totul adecvată obiectului, remarcă două din calităţile filmului: atmosfera comică şi stilul dialogului. Cred că asupra acestora şi asupra unei a treia, tipologia variată, merită să insistăm puţin.
Astă seară dansăm în familie nu e o încropeală în care comedia să fie căznită şi chinuită ca vai de ea, ci un film lucrat cu simţul umorului, un umor aproape totdeauna neîngroşat, un umor dezvoltat în toate valenţele sale. Fiecare cadru are culoarea sa aparte, fiecare situaţie comică este bine exploatată, fiecare gag este atent pus în valoare. Dialogul cursiv, pigmentat de sintagme comice, nu lipsit de apropo-uri ironice, sclipeşte mereu şi face ca filmul să nu-şi piardă verva pe parcurs (vezi, în special, scenele Mimişor-Temistocle şi Alecu-Temistocle). În fine, tipologia începând cu cea a logodnicului de profesie şi terminând cu a zaharisitului Bebe, este pregnantă, conturată în linii sigure. Se reţine. (
Alexandru Racoviceanu)
Un regizor cu vocaţie
Nu-mi aduc aminte de când n-am mai văzut o comedie românească, deşi la un moment dat ploua cu surogate. Cea de astăzi este autentică.
Geo Saizescu are vocaţia genului, a satirei contemporane, iar în compania lui
lon Băieşu, talentul său — care a fost neconcludent ilustrat de precedentele sale două filme — se confirmă, se regăseşte, se autodepăşeşte. E un cuplu regizor-scenarist, la care şi unul şi altul, dar mai ales producătorii ar trebui să ţină mult. În acest sens, m-aş despărţi de excelenta cronică a lui
Alice Mănoiu: eu cred în acest Saizescu, mai mult decât în lirismul rustic al comediilor sale ingenue şi romanţioase. Formula «două ore de râs non-stop» — pe care regizorul pare să şi-o atribuie prin afişul de reclamă — e însă riscantă. Pentru că poate împinge la lipsa de măsură, la ignorarea tehnicii nuanţelor, pauzelor şi ritmului, la stridenţe (vezi repetata pedepsire didactică a celor doi escroci) şi, spre sfârşit, chiar la opusul comicului — oboseala. (
Valerian Sava)
Simţul măsurii
De acord, vocaţia lui Saizescu n-o mai pune nimeni în discuţie când este vorba de comedie cinematografică la noi. De la primul său film până astăzi, vocaţia a devenit indiscutabilă; într-o măsură s-ar mai putea discuta despre simţul măsurii în acest dificil gen, ceea ce probabil că a simţit Saizescu însuşi. Pentru că există lungimi şi intermitenţe în acest
Astă seară dansăm în familie, prima comedie, de nu ştiu câtă vreme, în care amatorismul a dispărut, profesionalismul este recunoscut, iar adeziunea publicului este neobişnuită. (
Mircea Alexandrescu)
