„Astă seară dansăm în familie” – cronică de film

     Ar trebui să mulţumim autorilor de comedii — şi încă celor de comedii bune cum e cea de faţă — în termenii în care mulţumim psihiatrilor care reuşesc (rar, dar reuşesc) să ne ridice moralul. Să ne ofere minutele — nu atât cele de relaxare pe scaunul medicului, când, confesându-ne, simţim baia sufletească cum ne stimulează circulaţia, ne irigă creierul, cât îndeosebi acele minute de după spectacol în care soarele-ţi apare mai îngăduitor, cerul mai puţin departe, până şi Buftea, ceva mai proaspătă (eu, văzând acolo comedia lui Saizescu, am motive să mă opresc la Buftea). Explicaţia ştiinţifică existând — au dat-o şi medicii, au comentat-o şi sociologii stabilind cu cât creşte productivitatea muncii într-o uzină după ce membrii ei au văzut în ajun o comedie bună mă voi opri la un argument mult mai subiectiv, mai particular: duşul de viaţă pe care ni-I prilejuieşte autorul de medii şi de moravuri (pentru că asta produce în esenţă, autorul de comedii). El, comis-voiajorul de situaţii, vânătorul de vicii hazoase, de tipuri inventariabile, oferite lui, sărmanului critic care — să presupunem — n-ar fi întâlnit destule «şozuri» amuzante în searbăda-i existenţă. E ăsta un motiv serios de a fi recunoscător comediei? Este, mai ales când realitatea e privită cu un ochi critic proaspăt, nu blazat, cu acel grăunte de sare pe metrul pătrat de existenţă, cu boaba de piper în ghiveciul nostru de post şi de inimă-amară. Şi pentru că sunt doi autorii scenariului Astă seară dansăm în familie, lon Băieşu şi Geo Saizescu, să le mulţumim ambilor. Şi pentru că de fapt sunt mult mai mulţi coautori ai veseliei noastre, să le mulţumim şi lor, actori-interpreţi, compozitori de imagini şi de glume sonore, constructori de haz-decor, haz-recuzită, haz-umbreluţă sau haz-papion, care trudesc cu seriozitate să ne facă să râdem. Şi mai ales să nu regretăm după aceea, jenaţi. Să ne păstrăm buna impresie despre noi şi despre conlocutorii noştri.
     Dacă amploarea adresei, ferocitatea zâmbetului, hohotul amendând prostia şi viclenia, buna dispoziţie a fiecărei secvenţe şi aspra concluzie generală dau valoare comediei, atunci aceasta este, da, o comedie valoroasă. Pentru că hazul ei nu e de loc gratuit. Truda comică e fertilă.
     Băieşu, ca autor de sigure vivisecţii, nu ne surprinde. Tanţa şi Costel şi-au croit celebritatea devenind un fel de oglindă-spaimă a multor medii. Regăsiţi aici, cu tot aplombul comic, sub alte măşti dar în aceeaşi piesă, îşi sporesc ocaziile de definire în multiple variante. În jurul lor, scenariştii construiesc contraforţi cu măcelari solizi şi castele şubrede în Poiana Ţapului, cu mătuşi şi naşi şi unchi şi verişoare ca în «Criminal-tango», gata să te izbească în moalele capului cu aforisme à la Gâgă, sau cu fasoane de ingenue în căutarea marilor ocazii matrimoniale pe peroanele micilor gări. O faună adunată cu iscusinţă în jurul Tănţicelor-gâsculiţe ce vor să se căpătuiască ori doar să se distreze, imaginate în diverse ipostaze: roşcate sau brune vaporoase, oxigenate ori intelectuale, amazoane de fermă sau feline de salon. Tipologie diversă, bine definită, cu economie de mijloace, cu măsură şi fineţe caricaturală: rudele Tanţei-Mimişor din «Poiana», soţul extravagantei cântăreţe, tatăl de la Trustul-mină-de aur şi junele amorez al blondei infidele, sportivii salvatori ai doamnei Pitulice, etc., etc. Scenariul prevedea sumar toată această «bogăţie zootehnică». Regizorul, ajutat de interpreţii rolurilor episodice, actori de talia lui Fory Etterle, Maria Voluntaru, Nineta Gusti, Mihăilescu-Brăila, Draga Olteanu, au realizat excelente crochiuri miniaturale, dând consistenţă umană satirei, savoare acestor maladii umblătoare, atât de importante într-o comedie de moravuri.
     N-avem aici, ca în alte filme, trufaşe performanţe actoriceşti, cât succese contribuind la succes, eforturi convergente asigurând calitatea comediei, nu doar box-office-ul unei vedete. Deşi capetele de afiş nu lipsesc (Dem Rădulescu, Sebastian Papaiani, Stela Popescu, Vasilica Tastaman) ele nu se anulează ostentativ, ci îşi dau replica gentil, intră în relaţii comice, nu dau recitaluri ca să se pună în fason. De aici atmosfera comică ce se creează în jurul lor, cât şi o urbanitate artistică a filmului, foarte importantă într-un anume context. Conduşi de tactul regizorului şi de stilul dialogului (replici nervoase cu duh, necoborând decât arar ştacheta, chiar în medii ce se pretau), actorii se strecoară cu eleganţă printre tentaţiile «cârligelor» facile. Dem Rădulescu e mai sobru ca oricând, fără să-şi piardă seva comică; masca lui bonom-vicleană e fără îngroşări, machiajul satiric nu-I desfigurează, interpretul păstrează faţă de personaj o detaşare ironică, exactă, dar nu naiv-moralizatoare. Acest traficant de fericire, cavaler al speranţelor, care şi-a construit o întreagă teorie pentru justificarea escrocheriilor sentimentale şi o tactică desfăşurată cu artă — zice el — cu supleţe psihologică, de la caz la caz — deci acest monsieur Verdoux al mahalalei bucureştene, dar şi al high-life-ului (mai neconvingător în postura asta) al târguşoarelor romanţioase şi al idilelor campestre, pentru care are gata pregătit citatele cu «fericirea s-a născut la ţară», e unul din exemplarele cele mai amuzante şi consistente ale faunei noastre cinematografic-satirice. Cavalerul-escroc apare când galant cu damele părăsite, când sarcastic, când înduioşător sau pur şi simplu complexat de personalitatea blondei (agresivă, e drept, prin prezenţa loanei Bulcă). «Deghizajul» fizic şi spiritual al lui Temistocle îl prinde pe «Bibanul». I-as reproşa totuşi o pierdere a suflului comic pe parcurs — mai ales în scenele cu blonda — sau în final cu amazoana (care şi ea îşi trădează din primele secvenţe surpriza pe care trebuia s-o păstreze pentru final). De asemeni, o oarecare monotonie a arsenalului comic în ciuda variantelor pe care i le oferă scenariul şi, adesea, partenerele.
     Sebastian Papaiani îşi face o reintrare spectaculoasă în comedie. Farmecul, spontaneitatea, graţia, eleganţa sa îl aduc ades, fără osteneală, în prim-planul atenţiei şi simpatiei noastre. Momentele sale de candoare copilărească, dar şi de şmecherie adultă în relaţia cu «maître» — notarea conştiincioasă, proces-verbal al «loviturilor» sentimentale; dejunul şi lectura «micuţei publicităţi», jocul cu copilul roşcatei, intrarea abilă în acţiunea «cimitir» etc. — îl fac memorabil ca personaj comic. În aşteptarea — din păcate prea lungă — a rolului mult visat, Păcală, actorul din ce în ce mai stăpân pe mijloacele sale face o demonstraţie strălucită a talentului gata de explozie. Finalul, îndeosebi găselniţă scenaristic-regizorală — lovitura de teatru pe haz amar, cu acel sugestiv tango de logodnă cântat în duo de escrocii, în fine, pedepsiţi, ridică valoarea întregului film. Ca şi a cuplului comic, de fapt trio pentru că li se adaugă personajul creat cu umor fin, englezesc, de către Geo Saizescu — misteriosul cu umbrelă (— mai mult «personajul Saizescu», l-aş numi, pentru că se apropie de cel întâlnit în viaţă).
     Deşi nu recunoaştem aici decât arar stilul regizorului Saizescu (umorul lui tandru, liric din Surâsul şi Balul, ori ritmul îndrăcit, gagul matematic calculat, de un haz, sec, modern al Vecinilor) presărat ici-colo în câte o notă de ingenuitate romantică a unor personaje (sora amazoanei, misterul comic al personajului cu umbreluţă) — nu înseamnă că acest Saizescu ne displace. Regizorul s-a adaptat cu inteligenţă «genului satiric Băieşu», construind cu migală personaje credibile, relaţii comice, în jurul unor dialoguri spirituale. Pornind de la dialoguri cum pornesc unele desene animate de la o melodie. Şi aceasta e, desigur, o modalitate de a face cinema. Dar mi se pare că riscurile sunt mari pentru cel care o practică. De aceea cred că schiţele comice care alcătuiesc filmul n-au întotdeauna densitatea comică necesară şi mai ales ritmul, suflul cinematografic. Unele schiţe se lungesc mult, îşi pierd poanta (ca idila cu amazoana, cu un sfârşit ratat şi de interpreţi, ori schiţa cu văduva consolată de Papaiani — sugestie doar de schiţă, fără un deznodământ comic). Altele însă, ca acţiunea «Peron», ca si începutul cu roşcata ce vrea să se răzbune (Stela Popescu), sunt excelente. Vasilica Tastaman dă lui «Mimişor» toată graţia arierată, ingenuitatea aceea dezarmantă, surâsul candid de gâsculiţă ce poate deveni fiară când este în primejdie prada matrimonială. Oiţa ce devine, în disperare de cauză, miel turbat.
     Comedia e construită cuminte, clasic, pe un comic mai mult de tipuri decât de situaţii, pe haz de replică mai mult decât pe hazul detaliilor cinematografice. Există totuşi câteva ca: umbreluţa roşie a «Scufiţei» din Poiana, şorţuleţul cu flori al gaga-ului Bébé; băsmăluţa ucenicului Alecu citind, la dejun, «micuţa publicitate»; souvenir-ul intitulat gondola cu balerină «singurul şoz italian, găsit pe Orly», cum sună replica — dar acestea sunt rare şi se pierd din păcate în masa uneori amorfă a replicilor filmate cam neutru, ca pe scenă.
     Chiar dacă nu-ţi ies în ochi ostentativ, atât decorurile cât şi costumele (semnate de Virgil Moise) şi valorificarea lor în imagine (George Cornea) sunt făcute cu acurateţe, cu profesionalitate. Muzica lui Temistocle Popa funcţional-satirică, totdeauna la obiect (în deosebi «tango-ul de logodnă») înviorează mult acţiunea.
     Şi mai există o calitate: comedia nu se mai inspiră, ca majoritatea farselor noastre cinematografice, indiferent de sursa lor literară, din marele Caragiale. Personajele lui Băieşu-Saizescu descind mai degrabă din teatrul — mai blând — al lui Muşatescu şi Sebastian decât din geniul vitriolat al lui nea' lancu. Asta-i conferă, n-aş zice un comic mai tolerant, cât o undă de compasiune, de înţelegere omenească, foarte proprie românului care e născut mai întâi poet. Şi abia apoi satiric.