Viaţa din jurul unui platou de filmare — platou care implică o seamă de artificii, de situaţii confecţionate prin decor şi recuzită, prin machiaj, dar mai ales prin text scris dinainte şi învăţat pe de rost sau prin „miza în scenă” — pulsează mirat şi ridicol, burlesc şi tragic. O puzderie de personaje inventate, dar mai ales neinventate, colcăie în preajma reflectoarelor, se calcă în picioare, rămân halucinant pe gânduri, furate de miracolul celebrităţii sau, dimpotrivă, revoltate pe imixtiunea în viaţa lor intimă.
Alexandru Tatos a privit dincolo de aparatul de filmat care focalizează un scenariu preparat şi „corectat” din mers; a pus sub lupă, mai bine zis sub lunetă, conflictele mărunte din planul secund aI platourilor de filmare, adică situaţiile obişnuite în care se regăsesc oamenii când nu se ştiu priviţi când nu se simt reperaţi. Acolo viaţa nu mai are miros de fard şi de mucava, ci miroase de-a dreptul a praf de puşcă. Miroase a adevăr şi a sinceritate până la refuz. Filmul porneşte de la un experiment „ciné verité”. Echipa de filmare înregistrează cu obiectivul ascuns o convorbire prelungită, enervantă la început, pentru cei care aşteaptă răbdători rândul la telefonul public (firesc interpretată de
Dragoş Pâslaru) apoi din ce în ce mai dramatică prin dezvăluirile sale rătăcite, o convorbire la care participă sentimentali şi melodramatici câţiva figuranţi de ocazie.
Secvenţa popasului echipei de filmare la un han din margine de şosea, pe un ger năpraznic când le e refuzată ospitalitatea, ca apoi, la un joc încărcat cu substituţii de funcţii să fie primită împărăteşte şi tratată lacrimogen cu toate deliciile culinare şi cu cele mai kitsch confesiuni din lume (pentru că există o lume care trăieşte într-un kitsch tragic nu numai care promovează kitsch-ul), e magistrală prin orchestrarea improvizaţiei până în cele mai mici amănunte şi prin interpretarea actoricească uluitoare a lui
Mircea Diaconu.
Secvenţa de antologie a filmului contemporan este disputată de două personaje reîntâlnite după 37 de ani pe un platou de filmare în postură de figuranţi ai vieţii. Doi oameni care fac figuraţie plătită într-un restaurant cu vedete de prim plan (între care
Emilia Dobrin-Besoiu creează un rol de mare fineţe) şi care îşi cer socoteală pentru erori fundamentale, erori intrate deja în istorie, pentru vremuri în care s-au aflat de alte părţi ale baricadei şi pentru care au plătit fiecare în felul său. Conflictul lor invadează ecranul, îl estompează pe cel creat artificial prin scenariu şi regie de platou, până când sparge în ţăndări echilibrul aparent al filmărilor şi vine în prim plan. Viaţa e de cele mai multe ori mai puternică decât arta! Dar ea devine artă, devine operă de artă numai dacă ştim să o privim dincolo de aparenţe şi de prejudecăţi, de convenţii şi de deviz. În această uItimă secvenţă fac creaţii magistrale Ion Vâlcu şi regretatul
Geo Barton, ridicând temperatura filmului până la incendiul de peliculă.
Alexandru Tatos demonstrează prin filmul
Secvenţe, realizat din fragmente legate printr-o improvizaţie, printr-un simulacru de echipă de filmare, că este unul din regizorii noştri de film de cea mai aleasă sensibilitate şi inteligenţă, că ştie să vadă cu discreţie şi cu adâncă forţă dramatică lumea care ne compune şi ne împrăştie prin viaţă, cu aparent măruntele sale conflicte care poartă în sine magma unor vulcani nestinşi. El pare că povesteşte aparent banal, aparent neatent, neglijent, un fapt de viaţă până când, pe nesimţite aproape, ne face să intrăm în miezul conflictului cu un nod în gât de emoţie, să ne implicăm tulburaţi în destinul personajelor sale (doar aparent filmate pe dinafară), pregătite de fapt cu minuţiozitate, mimând viaţa până în cele mai teribile amănunte. Lui Alexandru Tatos i-a lipsit în film scenaristul, dar până la urmă l-a improvizat în propria sa persoană. Acest film putea fi un film de serviciu. Nu este. Este cu adevărat un film de artă. Un film de artă care anunţă un mare cineast aflat, la o privire distanţă, de capodoperă.
