După o perioadă de baterea pasului pe loc, de moleşeală, ba chiar s-ar putea spune de repetate decepţii, producţia de desene animate părea ameninţată de un soi de complex de inferioritate. «Animafilmul» se simţea diminuat, uneori ironizat, de cele mai multe ori ignorat. Presa amintea rar producţiile sale şi, când o făcea, vorbea în vârful buzelor, folosind cerneală apoasă. Nimeni nu formula critici contondente dar, după părerea mea, acest indiferentism politicos era chiar mai neplăcut decât o polemică ireverenţioasă.
Mi se pare că studioul a ieşit din această perioadă concavă. Cannes-ul a ales pentru a prezenta în marea competiţie fimul
Hidalgo de
lon Truică şi această selecţionare, aflată la capătul unui lung drum boltit cu furci caudine, poate fi considerată o distincţie remarcabilă. Un fapt de ordin economic este, de asemenea, de natură să ridice tonusul. Un număr neaşteptat de mare de desene animate a fost achiziţionat la diferite târguri internaţionale. Cum nu ne mai aflăm într-o vreme în care artiştii se mai pot iluziona că pot trăi din ambrozie şi nectar, această notabilă «desfacere pe piaţa internaţională» se cere luată în consideraţie şi nu numai la capitolul plan financiar, pentru că un film vândut nu este numai un film cumpărat, ci şi un film difuzat, văzut adică de mii, de sute de mii de oameni. Pentru o seară, pentru zece minute, filmul devine un ambasador.
Revirimentul se află în strânsă legătură cu o pronunţată creştere a tensiunii intelectuale, ba chiar aş putea spune cu accentuarea —uneori exacerbarea —unei propensiuni spre «animaţia filozofică». Foarte multe producţii sunt muncite de întrebări cam generale, e adevărat, dar extrem de ambiţioase: ce e viaţa, de ce trăim, de unde venim, încotro ne ducem?
Ipostaza preferată a celor mai pretențioase filme e meditaţia consumată pe un fundal populat de constelații. În general, autorii acestor filme nu desenează pământul, ci Terra, nu se uită la soare, ci la sori, nu discută lumea la scara duratei umane, nici măcar la scara istoriei, ci la scara speciei sau, mai larg, la scară geologică. Roata vieţii pare a fi orbita astrală, iar ograda maternă — universul. Metafora cea mai perseverentă e de provenienţă cosmogonică.
În consecinţă,anotimpurile vârstelor sunt privite din perspectiva lungului drum al materiei care cutreieră regnurile circular, pe spirală —ţărână, frunză, om, apoi din nou în matca minerală, apoi din nou în matca vegetală, apoi din nou în matca umană, din nou în aceeaşi veşnică rotire a compunerii, descompunerii şi recompunerii. Această stare de perpetuă geneză obsedează un artist ca Sabin Bălaşa. Fecioarele sale cu sâni mici şi plete mari cresc, înfloresc, pălesc şi se topesc în ramurile care le cresc din umeri şi din coapse şi fiinţele fragile se transformă în copaci noduroşi, iar copacii în păsări şi marea în nebuloasă şi caii în femei zburătoare şi soarele în porumbei şi norii în herghelii şi degetele fragede în mână de mumie şi conturul omenesc e ros de rădăcini şi geode ca să renască în bărbaţi cu soarele sub ţeastă şi în fecioare cu sâni mici şi plete mari. Desenul aminteşte, uneori, de o Leonor Fini într-o versiune mai candidă. Linia are subţirimi şi dulceţi feminine dar, de cele mai multe ori, această graţie este bine şi dramatic contorsionată.
Cu alte mijloace, în alt gen — figurine de plastilină! —
Mihai Bădică încearcă şi reuşeşte în
Icar să mute cugetarea din zona omului existenţial în zona unui om istoric. Fiinţe cu ochi bulbucaţi şi cu urechi cât aripa liliacului stau înfipte în lut până-n gât, şopcăind şi rotindu-şi pupilele. Cineva — un ins din mulţime —încearcă să scoată o mână din lut, dar e întâmpinat de un râs sarcastic. Încearcă să scoată a doua mână. Hohote. Încearcă să mişte glodul natal, să înoate prin el, să se ducă mai departe. Provoacă explozie de veselie batjocoritoare. Dar iată că fiinţa se mişcă, se ridică, îşi scoate din sol picioare proprii şi începe să meargă cu ele pe deasupra pământului. Cei înfundaţi până-n gât continuă să râdă, dar mai încet, mai galben, mai sleit, din ce în ce mai sleit, până ce încetează să mai râdă şi încearcă şi ei să scoată o mână, apoi alta, apoi toţi încep să meargă deasupra pământului cu un aer firesc, până când cineva — un ins din mulţime — se urcă pe un dâmb şi ridică o mână în aer, ca şi cum ar vrea să zboare. lzbucneşte din nou marele, corozivul râset. Ideea filmului este concisă, netă. Ea poate fi rezumată prin aforismul celebrului profesor Grigore Moisil: «O idee începe ca o utopie, continuă ca banalitate şi sfârşeşte ca prejudecată». Este, aici, o altă variantă a fabulei despre progres. Filmul izbuteşte să dea contur şi să înnoade o idee generoasă, care apare şi în alte producţii, dar mai vag, mai nebulos, uneori chiar despletit, cu cap, dar.fără coadă, sau cu o coadă care este lungită peste posibilităţile de rezistenţă ale subiectului. Chiar în
Geneza, o altă reuşită a animaţiei, semnată de acelaşi autor, păstrându-şi plasticitatea expresiei, povestirea pare mai lăbărţată, construcţia mai puţin fermă.
În acelaşi cerc de animaţie poetico-filozofică se situează
Hidalgo şi
Marea zidire, filmele admirabilului grafician lon Truică, şi
Cale lungă de
Adrian Petringenaru, autor multilateral, atacând cu egal aplomb teoria şi practica artelor vizuale. lon Truică a adus în animaţie autoritatea unei plastici cu un timbru personal, foarte apăsat, o linie cu ascuţimi gotice, o compoziţie de o sobrietate de anahoret, un colorit stins şi melancolic. Autorul e un selenar, un eterat, meşter al atmosferelor meditative, al elegiei. Adrian Petringenaru, dimpotrivă, este un impulsiv, un ofensiv, un gladiator firoscos în stare de atac şi de fierbinţeală. Asocierea cu graficianul Pucă este o idee de zile mari, iar filmul rezultat este o peliculă de o extraordinară forţă sugestivă. Omul său în alb-negru aminteşte de le bon Dieu al lui Jean Effel. Diferenţa specifică e totuşi foarte viguros marcată. Pucă înlocuieşte tandreţea effeliană, cam androgină,cu o vitalitate de zdrahon hâtru. Planeta se cutremură şi crapă, dar făt-frumosul deghizat într-un sfarmă-piatră bărbos, cu melon şi baston, merge mai departe. Din văzduh se reped în picaj păsări de pradă cu un singur ochi, pustiesc munţii, pustiesc văile, dar el merge mai departe. Persoana acestui personaj stâncos şi mucalit este, parcă, însăşi întruchiparea mersului mai departe. Când memoria se subţiază, există ceva care se încăpăţânează să nu intre în abur: sunt acele labe cioturoase care lipăie pe sub cămeşoaia albă, labe enorme, gigantizate de un mers milenar, labe neobosite, labe încăpăţânate, făcute să sângereze, să se vindece şi iar să se caţere; să se caţere încăpăţânat «pe o scară spre soare», scară subţire, scară fragilă care se rupe mereu, dar apare «el», multiplicat la infinit. Apare s-o cârpească, s-o dreagă, s-o urce.
Succese ca cele de mai sus — şi nu numai ele—ne obligă să privim activitatea studioului la un nivel de exigenţă care exclude condescendenţa, de aceea vom nota pe această sumară hartă şi numele văilor.
