Cronica muzicii de film
Părelnice fluiere și cobze, naiuri, viori și goarne, dar mai ales tobe — tobe bătând mărunt și amenințător, răscolitor și fascinant... Cu inspirație de rafinat orchestrator și simt dramatic de veritabil simfonist,
Adrian Enescu compune pentru acest film o muzică halucinantă, o muzică de o ambiguitate obsesivă: substanța ei trimite imediat cu gândul la rădăcinile imemoriale ale miracolului pe care — și cu șase decenii în urmă, cum glăsuiește cartea și cum arată filmul —
Ciuleandra îl reprezenta, ca esență a tezaurului unde sta păstrată pentru veșnicie spiritualitatea românească; aura stranie a sunetelor sintetice scoate însă muzica aceasta dincolo de timp și spațiu, coborând-o în adâncimile nepătrunse ale sufletului omenesc.
Mai mult decât scenariul și regia, mai mult chiar decât jocul interpreților, muzica lui Adrian Enescu ascunde și limpezește tainele poveștii. Cochetând cu întrebările lăsate fără răspuns, scenaristul și regizorul insinuează alternativ vinovăția sau iresponsabilitatea lui Puiu Faranga; îndepărtându-se de modelul literar, încearcă să sugereze drept posibilă chiar și o îmbolnăvire psihică ulterioară a eroului, ca efect al „tratamentului” aplicat de către Doctor cu scop vindicativ și sub presiunea exercitată de Ministrul Justiției, dispus să-și sacrifice fiul pentru a-și salva poziția în societate; până și deznodământul lasă neexplicată sinuciderea ucigașului: este efectul întârziat al recunoașterii culpabilității sau al zdruncinării nervoase produse de încercările în care a trecut după crimă? Compozitorul însă pare ca își trădează colaboratorii, divulgând spectatorului capcanele pe care aceștia i le întind, — căci muzica avertizează din prima clipă că nebunia lui Puiu Faranga e realitate în curs de precizare, iar nu un pretext, bun să-i scape de pedeapsa cuvenita pentru vina de a-și fi omorât soția. În schimb, atunci când filmul abandonează motivația prin ereditate a nebuniei (pe care cartea o oferă) și în locul ei inventează cu har (și temei în altele dintre scrierile lui Rebreanu) descoperirea în copilăria eroului a unor traume psihice grave (cum este aceea pricinuită de represiunea răscoalei de la 1907 artistic legată, printr-o scenă antologica, de jocul Ciulendrei), muzica se supune pe deplin, dăruindu-se cu tot sufletul, imaginii cinematografice.
Ce păcat că, suprimând din final dansul nebunesc al celui ce fusese Puiu Faranga, scenariul nu-i dă compozitorului posibilitatea să-și încheie partitura cu obsedanta, cutremurătoarea sa Ciuleandră ireală, obligându-I în schimb s-o sfârșească în sunetele celeilalte melodii (altminteri foarte frumoasă, cu calități certe de șlagăr tip „love story”) care se constituie în leitmotiv al filmului.
