Dacă ar fi să se refacă palmaresul documentarelor de la Mamaia, după gustul şi preferinţele fiecăruia, atunci aş acorda fără şovăire primul loc anchetei
A cui e vina? Asta nu înseamnă nici că neg frumuseţea reală, grandioasă a primului clasat — poemul
Spre cer — nici că trec cu vederea calităţile de ingeniozitate propagandistică şi verva altui important cuceritor de premii, reportajul de sinteză
Oltenii din Oltenia. Dar din aceşti trei laureaţi, filmul Floricăi Holban mi se pare cel mai viu, cel mai omenesc, în autenticitatea sa — adică şi cel mai cinematografic, cel mai puternic ca documentar.
Se întâlnesc, în această scurtă realizare de patos simplu, cadre care fiind de un adevăr zguduitor devin prin asta de o mare forţă emoţională şi o mare frumuseţe cinematografică. Este vorba, în primul rând, de toate portretele copiilor şi adolescenţilor fără părinţi. De fapt, nu este tocmai exact a vorbi aici despre calitatea cadrului; o asemenea apreciere poate să lase impresia că ne referim doar la expresivitatea vizuală a imaginii, pe când puterea de comunicare şi de convingere a momentelor cinematografice amintite se naşte în acelaşi timp din imagine şi din sunet, din autenticitatea chipurilor şi din adevărul cuvântului. Povestirile copiilor, tineri delincvenţi, spontane, absolut necontrafăcute, lovesc conştiinţa privitorilor mult mai dureros decât orice apel la răspundere umană şi grijă faţă de generaţia în creştere, mult mai emoţionant decât orice figură de stil şi orice mărturie lirică a unui artist.
Vezi chipuri atât de proaspete, asculţi glasuri în formare în expresia cărora nu poţi discerne încă nici urmă a faptelor săvârşite, a vieţii dezordonate trăite până acum; dar însuşi faptul că urmăreşti povestindu-se atât de calm despre vagabondaj şi despre furt te zguduie.(...)
Cu asta ajungem la problema principală pe care vizionarea peliculelor lansate o sugerează — modul de asamblare artistică, de compunere a întregului, în documentarul nostru actual. Recunoscând toate meritele regizorilor şi operatorilor care au lucrat cele trei filme, nu trebuie să trecem cu vederea o anumită impresie de răceală sau chiar monotonie uneori, pe care o trăim urmărind unul după altul aceste documentare. Cadrele şi momentele izolate au o frumuseţe mai mare decât ansamblul, care nu izbuteşte să comunice, cu egală tensiune şi în acelaşi diapazon estetic, senzaţia de viaţă artistică organică.(...)
Se discută foarte mult, de la o vreme, la Studioul „Al. Sahia” despre ideea artistică. S-a obţinut mult, în această direcţie, judecând după filmele pe care le consemnăm şi care sunt ferm structurate în jurul unei intenţii clare. Dar ideea artistică nu trăieşte numai prin consecvenţă logică, ea se dezvoltă într-un climat al său, într-o atmosferă vie, care-i aparţine numai, într-un sistem de relaţii şi referinţe original. În acest sens, documentariştii noştri mai au de străbătut o etapă, în efortul de organizare creatoare a unui material pe care au învăţat să-l extragă din faptul real cu virtuozitate.
