Armonia supremă

      Filmele cu concerte şi compozitori sau interpreţi sunt ori foarte tragice, ori foarte lirice. În istorie există doar câteva mai exaltate, poate şi pentru că regizorul este fără limite, ca la Ken Russell, de exemplu, cu ale sale Amanţii muzicii (despre Ceaikovski), Mahler sau Lisztomania.
     Dar, în afară de câteva filme biografice sau filme muzicale americane, nu îmi aduc aminte o peliculă în care energia partiturii să fie atât de puternică, de eliberatoare, de electrică şi amuzantă ca în noua premieră a lui Radu Mihăileanu, poate cel mai bun, mai coerent şi mai bine articulat film al său de până acum.
     Cred că nici nu putem să bănuim - şi asta e perfect pentru că nu se simte deloc- cât de multe probleme, cât de greu a putut să îi fie cineastului să obţină o fluiditate egală pe tot parcursul poveştii, dat fiind că a lucrat iar cu actori din mai multe ţări, o distribuţie multiculturală, de naţionalităţi, etnii diferite, cu moduri de lucru şi maniere de joc care nu se pot suprapune. Şi, totuşi, dacă mergeţi - şi trebuie! - să vedeţi filmul, veţi descoperi o familie, un grup de actori mari, foarte talentaţi, indiferent că sunt ruşi, evrei, ţigani, francezi, români. Iar echipa de tehnicieni este într-adevăr de lăudat. Un film european cu buget mic, iată, poate sta oricând alături de un blockbuster mondial şi să placă la fel, ba, chiar infinit mai mult. Pentru că filmul lui Radu Mihăileanu, pe lângă faptul că vă va face să râdeţi în hohote sau să plângeţi, are darul de a restitui lumii splendid, în mod victorios, profund, lumea Estului comunist. Pentru prima dată, cred, avem parte de o ridicare din noroi, demnă, inspirat potrivită cu momentul aniversării a 20 de ani de la căderea zidului Berlinului, cel care a împărţit prea mult timp un continent în ţări de categoria I şi a II-a.
     Filmul este în întregime în limba rusă, cu câteva savuroase stâlciri şi traduceri în franceză. Şi vorba e dulce - aşa cum numai în rusă poate să fie, cu diminutive întâlnite numai în limba slavă - şi fără accent, pentru că actorii chiar şi-au făcut lecţiile. E drept, sunt multe filme despre ciocnirea dintre cele două lumi, Est vs. Vest - una primitivă, gălăgioasă, tandră şi cealaltă rece, grăbită, amabilă. Dacă mă gândesc bine chiar alături, în Ungaria, filmul Ibolyei Fekete, Bolshe Vita cu fotografierea exactă a mirării celor din est în faţa abundenţei capitaliste sau cel al maestrului István Szabó, Dulce Emma, dragă Böbe. Dar acestea erau filmele unor învinşi, unor personaje care sunt strivite până la urmă de roata istoriei. La Mihăileanu Estul iese bine, iar el alege în chip minunat ca personajele sale să-şi ia revanşa după 30 de ani de aşteptare umilă. 
     Celebrul dirijor Andrei, Andriuşka pentru prieteni, Filipov (actorul rus vedetă Alexei Guskov care seamănă cu George Motoi tânăr) este retrogradat ca om de servici pentru că în trecut nu a fost de acord cu eliminarea evreilor din orchestră. Brejnev însuşi a oprit reprezentaţia şi totul s-a sfârşit. Acum el are în mod neaşteptat o a doua şansă, de reabilitare, umană şi artistică deopotrivă, cu un concert la Paris. Astfel, el trebuie să-şi strângă iar oamenii risipiţi de nevoi şi să iasă la rampă, cu orice risc. Pentru că, aşa cum spune bunul său prieten evreu Sasha (Dimitri Nazarov minunat, uriaş nu numai la propriu): "Nimeni nu a scăpat cu viaţă de 2 ori din dictatura comunistă".
     Ştiinţa şi harul regizorului de a avea grijă de toţi, fiecăruia dedicându-i o scenă, replici cu detalii relevante, are ca rezultat sentimentul de empatie, de "ca-n viaţă", pentru că orchestra lui nu este doar un grup amorf de fantoşe. Şi chiar dacă te prinzi din construcţie când vine un gag, pregătirea până la el, cu muzica slavă eroică aferentă nu te lasă (ca estic) să râzi de fiecare dată, pentru că de multe ori simţi ca specator (mai ales român) suflul îngheţat al trecutului nu foarte îndepărtat. Aşa este şi secvenţa de adunare a orchestrei, cu oameni de geniu risipiţi care încotro pentru un salariu de supravieţuire. Tragic de actual. Acum bolnavi sau taximetrişti, vânzând în piaţă, acompaniatori la nunţi, înmormântări sau chiar la filme porno. Nu sunt uitaţi nici noii parveniţi, la nunta unui îmbogăţit (Sapdaru, mireasă fiind Maria Dinulescu, un violoncelist bogat - Vlad Ivanov iar magistral). De altfel, aici, la această nuntă, sfârşită cu împuşcături coregrafice şi în ralenti ca la John Woo, dar pe Kalinka, cele două tabere fac o mică înţelegere, în timp ce se târăsc de-a buşilea. Foarte amuzant salvat momentul cel mai puţin reuşit şi cel mai kitsch din film.
          Şi nu numai actorii din ţări diferite au parte de scene savuroase, ci şi fiecare ţară este privită cu tandreţe şi radiografiată rapid prin scene de umor nebun. Cum este şatra de la aeroport întinsă pe jos în timp ce tocmai ştampilează pe bandă paşapoartele contrafăcute pentru întreaga orchestră. Ruşii făcând pregătirile şi vorbind cu Franţa din subsolul teatrului de la un telefon închis într-un dulap (în paralel cu biroul francezului tot cu sticlă şi crom, ton pe ton). Valizele răpciugoase şi genţile CCCP, evreul bătrân cu valiza plină cu caviar, violoncelista occidentală celebră (Mélanie Laurent pe care o ştiţi din Ticăloşi fără glorie şi care a învăţat 3 luni de zile să cânte la vioară şi care reuşeşte să te impresioneze prin alură) care strâmbă din nas când apare ţiganul pe scenă (Caliu, liderul Haiducilor din Clejani, cu moaca sa aparte, într-un rol la fel de mare şi de reuşit ca al celorlalţi actori de profesie, iar solourile sale la vioară, când trece cu dexteritate de la muzică ţigănească la Capriciu nr. 24 de Paganini pe care l-a învăţat în 2 săptămâni după ureche!!! taie respiraţia).
Un film strâns, cu multe prim-planuri cu chipuri frumoase, cu cameră mobilă (mai ales la partea rusească), cu multe, multe detalii cu care rămâi pe retină.

Şi amărâţii aştia care au supravieţuit cum au putut, care beau de sting şi sunt gălăgioşi, care fac repede un ban la negru, dar nu uită să aibă grijă unul de altul se adună în seara concertului şi, toţi la costum, străduindu-se fiecare să intre în ritmul neuitat, din sângele lor (nu au făcut repetiţie!) reuşesc imposibilul. O mobilizare aproape supraomenească, armonia supremă. Şi scena are un declic electric care, dincolo de frumuseţea exaltantă a muzicii, te face să înţelegi în 10 minute de film o istorie de decenii comuniste, a unui popor sub dictatură. Şi aproape magic este faptul că Mihăileanu te face să uiţi că cei la care te uiţi sunt actori şi nu muzicieni adevăraţi. Cele 12 minute ale părţii 1 din Concertul pentru vioară în D Major op. 35 de Ceaikovski par că durează mai mult, dar nu deranjează deloc. Oricum muzica este impresionantă, mergând ascendent către un climax emoţional, însă în film există o perfectă intarsiere de imagini alb-negru a unor frânturi din trecut care alcătuiesc organic cel mai răscolitor, tulburător, spasmodic de emoţionant final din câte s-au văzut în ultimii ani. Nici măcar frumosul Albastru al lui Kieslowski (chiar dacă scena când Andrei deschide o partitură de mult timp încuiată şi începe să audă muzica te trimite cumva cu gândul la) nu are puterea aceasta să te scuture ca aici. Iar montajul de mare artă, cu unghiuri multiple de filmare, cu cameră mobilă care se apropie de fiecare interpret, plus din interiorul orchestrei, lumina şi imaginea de mari profesionişti - toate contribuie la un moment de mare frumuseţe. A muncit regizorul 6 luni la scena aceasta grea, dar rezultatul e glorios. 

     Mihăileanu preferă să apese până la capăt pe pedala emoţiei şi, după feţe care lăcrimează, după flash-back-uri care îţi sfâşie inima şi te lovesc în plex, după victorie şi aplauze, după convertirea comunistului care ascultă de sub scenă şi "Amin-ul!" bătrânului evreu care a venit cu întârziere care te încarcă spiritual, cu vocea din off care restituie trecutul şi explică sacrificiul, lipeşte un final 2 revanşard, ca un accent explicativ necesar. Şi concertul cu muzica care curge în timp real se termină şi sala (cea din film), mută şi ţinându-şi respiraţia (ca şi cei din sala de cinema) începe să aplaude. Abia când apare genericul puteţi să vă ştergeţi lacrimile şi, de ce nu?, să începeţi să aplaudaţi. 
     Filmul a fost cel mai bun în Franţa şi a stat o săptămână pe prima poziţie. E normal să fie aşa, pentru că e viu, un clocot de emoţii, foarte amuzant, cu bun comic de limbaj. Un film profund, pe multe straturi, despre onoare şi demnitate, despre dragoste, despre fragilitatea artistului, despre un vis urmărit până în pânzele albe. 
     Cine ştie, poate Radu Mihăileanu va primi o nominalizare la Oscar...