Prezentat la Cannes, Senatorul melcilor a devenit, în versiune franceză Melcii senatorului. Pentru încă o dată, Occidentul, opac în faţa subtilităţilor răsăritene, a gafat. Lasă că titlul nou transferă centrul de greutate de la figura centrală pe „figuraţia” amorfă, dar el anulează semnificaţia raportului sugerat de titlul original. Pe lângă conotaţia unei dependenţe disproporţionate, sintagma aleasă de Mircea Daneliuc propune o metaforă polemică, sub semnul căreia stă, de altfel, subtextul filmului.
Dacă senatorul domină personal cu aplomb avanscena da capo al fine, într-o repulsivă debordare calchiată realului, supuşii sau nesupuşii săi îşi deleagă, alături de însăşi prezenţa lor, nălucile gasteropode care îi întrupează cu molatecă lentoare. Aşa cum „După melci” poate fi interpretat — la rigoare — ca o parabolă critică la adresa „poeziei leneşe” blamate de Ion Barbu, tot aşa Senatorul melcilor dincolo de satira crâncenă al cărei obiect e protipendada parlamentară şi nu numai, poate fi luat ca un avertisment adresat târâtoarelor, victime ale propriei lor indolenţe. Cu un impecabil simţ al observaţiei şi al reproducerii celor observate, cineastul îşi continuă — după Patul conjugal şi Această lehamite — întreprinderea de radiografiere minuţioasă şi diagnosticare necruţătoare a unei societăţi postcomuniste în aparenţă şi criptocomuniste în esenţă. Un întreg instrumentar este manipulat, în această operaţie, de la simpla citare a unor fapte mai mult sau mai puţin diverse, preluate din cotidian (conflictul cu ţigani), până la detaliul de efect secundar (onomastica adecvată, nu şi forţată, gen Vârtosu, Cireşica; a se vedea lista nominală a CC-PCR, plină de foneme guturale şi animaliere). Când îşi permite să se dăruiască inspiraţiei creatoare de sensuri elevate, Daneliuc reuşeşte promiţătoare frânturi de parabolă: bătrânul cu barca, într-o fină conectare la brusca spaimă de divinitate a senatorului. Un lucru i-ar mai trebui regizorului întru desăvârşire: să nu se grăbească. Performanţa turnării în timpi–record n-are de-a face cu aşezarea în tipare artistice. Dacă n-ar fi fost grăbite, unele secvenţe — aici ca şi aiurea — ar fi ajuns, printr-o atentă elaborare, la construcţii formale dintre cele mai eficiente ca potenţial ideatic. Cu o mai răbdătoare aşezare a înţelesurilor, cinematograful lui Daneliuc, astăzi fierbinte şi nervos, ar putea parveni la rotunjimea capodoperei.
