Omul care iubea trenurile se numea Andrei Moruzi şi era un prinţ valah care-şi consumase tinereţea plimbându-se între Paris şi Bucureşti, îşi pierduse averea la cazinou, zdrobise inimile femeilor, iar la bătrâneţe se retrăsese la conacul lui de la ţară şi îşi expunea filozofia de viaţă în interminabile monoloage adormind bărbaţii şi fascinând femeile indiferent de vârstă şi de condiţie socială.
Cam asta e povestea imaginată de doi regizori cu experienţă (S. Nicolaescu si Ioan Cărmăzan) şi un scenarist neofit (Corneliu Dragomirescu), inspirându-se dintr-un roman de Tudor Teodorescu Branişte. Ambiţiile realizatorilor au fost însă mult mai mari pentru că ei vrut sa facă un Ghepard a la roumaine. În loc de Salina e Moruzi, în loc de Donnafugata e Moruzeşti unde bătrânul prinţ cu aer leonin dă petreceri pentru vecinii de moşie, conversează cu mitocanii îmburgheziţi care sunt pe cale de a lua locul nobilimii sleite de puteri, o plimbă prin camerele goale ale conacului pe fiica şefului de gară (asa cum aristocratul Alain Delon o plimba pe Claudia Cardinale, fiica arendaşului) şi la un moment dat chiar dansează (aşa cum Burt Lancaster dansa cu aceeaşi Claudia Cradinale; vai ce secvenţă minunată!). Numai că Branişte nu e Lampedusa şi nici Nicolaescu nu e Visconti. În locul unei rafinate poveşti de o infinită tristeţe despre dispariţia unei societăţi şi a unei clase, aşa cum era Ghepardul viscontian, ne aflăm de fapt în faţa unei ode pe care scenaristul-regizor-interpret şi-o ridică lui însuşi sau, mai precis, imaginii pe care o are despre sine: frumos, distins, inteligent, cuceritor, cu mult deasupra celorlalţi pe care îi priveşte cu nepăsare sau chiar cu dispreţ, dur cu femeile şi neînfricat în faţa morţii. El are grijă să fie aproape tot timpul pe ecran, în atitudini cât mai înţepenite, de faţă şi de profil, în timp ce rosteşte cu o voce extrem de monotonă replicile nepermis de lungi. Din păcate, Sergiu Nicolaescu uită că gloria i-au adus-o filmele de acţiune şi nu cele de reflecţie intelectuală.
În acest context, restul interpreţilor par copelşiţi de prezenţa maestrului, care în calitate de regizor nu s-a prea ocupat de ei, aşa că îşi execută partiturile că într-un teatru la microfon de slabă calitate. Totul sub ochiul calofil şi lipsit de fantezie vizuală (imaginea intrării în conac filmată din acelaşi unghi devine de-a dreptul plicticoasă) al operatorului Florin Mihăilescu.
Singura pată de culoare în acest dezamăgitor tablou rămâne Daniela Nane.
