Ne-am obișnuit deja: filmele lui Nae Caranfil ajung pe ecranele noastre la câteva luni după ce premiera lor pariziană lasă în urmă ecouri entuziaste și impresii favorabile.
Voluminosul dosar de presă pus la dispoziție de producătorul român Cristian Comeagă, directorul companiei „DominoFilm”, stă mărturie că Asfalt Tango s-a bucurat în Franța de o bună primire. Justificată de statutul de coproducție franco-română a peliculei, amânarea lansării în România nu a vexat, cred, pe criticii autohtoni care au putut asista la avanpremiera sa din gala de deschidere a festivalului de la Costinești, unde a avut parte de un succes de public ieșit din comun.
Formula aleasă de regizor este cu adevărat imbatabilă: construit ca un road movie, gen la care vibrează intens spectatorul americanofil al anilor '90, filmul e trepidant și plin de surprize. În plus, el este o comedie cu situații excentrice și replici savuroase care pune în discuție moravuri „de tranziție” lucid observate. Filmată cu nerv de Cristian Comeagă, povestea celor unsprezece fete recrutate pentru a deveni protagonistele unui spectacol sexy în Franța și a drumului lor plin de aventuri de la București până la graniță se derulează rapid, cu implicații și complicații care imprimă traseului zig-zaguri amuzante și neașteptate. Încercarea soțului uneia dintre ele (Mircea Diaconu) de a-și recupera nevasta transformă întregul parcurs într-o cursă-urmărire în care impresara pariziană (Charlotte Rampling), asociatul său român (Florin Călinescu) și șoferul autobuzului cu artiste (Constantin Cotimanis) se întrec în a presăra obstacole în calea obstinatului îndrăgostit. Regizorul-scenarist se bazează pe o interesantă constatare: e de necrezut ce manifestări de solidaritate masculină declanșează un bărbat părăsit! De partea lui Andrei, abandonatul hotărât să-și salveze căsnicia, trece și taximetristul cu vocația încăierărilor (lon Fiscuteanu) și traficantul de droguri rămas în pană (Dan Chișu, într-un irezistibil rol). Hazul decurge din felul în care acest mecanic auto pașnic și domestic se transformă într-un dur care, de dragul soției sale, încalcă legea, furând mașini, depășind viteza, participând la răpiri. Numai Mircea Diaconu putea interpreta cu atâtea nuanțe trecerea de la stupefacție la determinare, de la timiditate la agresivitate. El este un fel de Făt-Frumos comic, supus la încercări succesive de o vrăjitoare care îl forțează să treacă bariere fizice și psihice.
Și cine o putea întruchipa mai bine pe vrăjitoarea timpurilor moderne, hotărătă să-I îndepărteze pe bietul Andrei pentru vina de a fi, „prea ingenuu” decât Charlotte Rampling? Trecutul ei cinematografic încărcat de partituri de femei fatale (vezi Căderea zeilor de Luchino Visconti, Stardust Memories de Woody Allen, Un taxi mov de Yves Boisset) a influențat nașterea acestui personaj sofisticat și fascinant, impresara Marion, care încearcă o plăcere perversă de a distruge amorul pur (și anacronic, după ea) al cuplului despărțit prin plecarea fetei în aventura pariziană. Relația de atracție-ură dintre ea și Andrei alimentează cele mai intense și mai reușite momente actoricești ale peliculei.
Regizorul s-a arătat însă generos și cu „secundarii”: Florin Călinescu e memorabil în adjunctul lui Marion, un tip grobian și descurcăreț, o lichea plină de vitalitate, ca și Constantin Cotimanis, șoferul cam tembel care se ambiționează să spună anecdote deșucheate în cele mai nepotrivite momente. Un alt colorat personaj de plan doi este încredințat lui Daniel Florea, polițistul care adoră pe Schwarzenegger și încearcă din răsputeri să-i semene. Implicarea acestuia în urmărire, apariția traficantului de droguri și răpirea fetei participă la construirea segmentului umoristic cel mai puternic și mai interesant al peliculei, întemeiat pe trimiteri cinefile și parodice. Este vorba de acel umor care-o făcea pe Charlotte Rampling să-l caracterizeze pe Nae Caranfil ca pe „un Woody Allen din Est”.
Nu toate poantele și replicile se situează însă la acest nivel. Hazul mai facil aparține în general situațiilor și replicilor care implică personajul colectiv al fetelor sătule de mizeria autohtonă (vezi, de pildă, haremul-capcană improvizat pentru Andrei). Mecanismul comic funcționează însă, e ingenios și emană energie. În plus, el nu e pus în mișcare gratuit, ci reușește să comunice observații acute despre mersul societății noastre după '89.
La o conferință de presă Nae Caranfil acuza cinematograful românesc post-decembrist de a-și fi ales un același personaj principal, România. Fără maliție aș semnala că și Asfalt Tango o portretizează, desigur, în felul său ironic și amuzant. Este vorba de acea Românie care face totul pentru a plăcea Europei și a fi acceptată de aceasta. Nu e un păcat prea grav, de vreme ce și acest film, atât de simpatic, se face puțin vinovat de el.
