Vorbirea noastră cea din toate filmele
Cinematograful nu-şi permite libertatea unor convenţii care fac casă bună cu textul, cum ar fi, bunăoară, prezentarea unei piese istorice în costume de stradă.
Trecutul găzduit de ecran trebuie să vină spre noi încărcat de aerul timpului; este şi aceasta o convenţie, în ultimă instanţă, dar o convenţie a autenticităţii care însă, dacă ar fi respectată şi pe planul vorbirii, ar deveni, în mod paradoxal, inacceptabilă. Dacâ romanul se poate îmbiba de istorie apelând la un limbaj de esenţă mitică (magistral reprezentat de literatura sadoveniană), filmul istoric se află în complicata situaţie de a-şi croi un drum care, oricât de supus l-ar urma pe cel al literaturii, nu are şanse de ieşire la un liman decât în momentul în care o părăseşte. Acesta este şi demersul unui film de factură originală cum ni s-a înfăţişat
Buzduganul cu trei peceţi, al cărui scenarist,
Eugen Mandric, om de cinema, dar şi al cuvântului (era să zic «de cuvânt») se avântă în temerara încercare de a lupta împotriva literaturii chiar cu mijloacele ei. Mandric a construit un dialog bazat pe replici tăioase ca o sentinţă, hotărâte, replicile unor oameni de acţiune (în film se vorbeşte de: «trei călugări, unul mai iezuit decât altul şi doi smeriţi către al treilea», de «sângele ţării româneşti bun să facă Dunărea mai lată»; pe ecran se aude: «noi şi boierii facem cruce cu aceeaşi mână, dar nu cu aceleaşi gânduri»; «o religie nu poate face o ţară, o ţară se face cu aceeaşi oameni, cu aceeaşi limbă, cu aceleaşi obiceiuri care trec din tată în fiu...»; «să nu-i lipsească pâinea de la apă şi apa de la pâine»). O excelentă intuiţie artistică, o intuiţie de natură muzicală i-aş spune, îl determină pe autorul scenariului ca toată această imensă curgere verbală, articulată atât de modern, să fie punctată, ca de un leit-motiv, de câteva derivaţii ale expresiei pentru totdeauna pecetluită de personalitatea lui Mihai Vitezul:
«pohta ce-am pohtitl». Aproape tot ceea ce ar putea fi «dorinţă, poftă, dorim,» etc. devin în
Buzduganul cu trei peceţi, «pohte», ne întâlnim cu «
valurile pohtelor», cu «
pohtim să ne spovedim», «
...iar noi, aici, cu grijile noastre... pentru toate pohtele», «
... eu cred că pohta principelul...». Filmul reverberează, în tonalităţi diferite, cuvântul-simbol «pohta», ceea ce îl interesează pe autor nefiind încărcătura lui arhaică în sine, ci puterea de evocare a unui sentiment fundamental. Într-un fel, scenaristul a mânuit aici cuvântul, precum pictorul culoarea sau operatorul lumina.