Revistă online editată de Uniunea Cineaștilor din România

Premiul pentru publicistică 2015 al Asociaţiei Criticilor de film




Malvina Urşianu


  • Regizoare, scenaristă
  • Născut(ă): 19.06.1927 la Guşoeni (Vâlcea)
  • Decedat(ă): 06.08.2015 la Bucureşti
Absolventă a Şcolii de cinema a lui Jean Georgescu (promoţia 1946). Din 1948 lucrează la Studioul cinematografic "Bucureşti" făcându-şi ucenicia ca asistentă de regie pe lângă Jean Georgescu (documentarele Petrolul - 1948, Pădurile - 1949) şi Victor Iliu (În sat la noi, realizat în colaborare de cei doi, în 1950). Regizor secund la Directorul nostru de Jean Georgescu (1954). În 1957, semnează scenariul ecranizării după romanul lui Petru Dumitriu, Bijuterii de familie. Firul carierei sale se întrerupe brusc pentru zece ani în urma unor acuzaţii de "sabotaj şi agitaţie contrarevoluţionare", soldate cu câteva luni de închisoare. În 1967, debutează ca regizoare cu Gioconda fără surâs.

Trivia

Malvina Urşianu despre profesia de regizor
„Această meserie nu e pentru femei. Ce-i aceea regizoare? Nu. Regizor.”

Opinia criticului
„Autor total prin excelenţă, declară că-şi asumă riscul practicării unui cinema de analiză şi-şi alege subiectele dintr-o necesitate interioară. Peliculele devin palimpsest al sufletului românesc, descifrat într-un stil propriu, grav şi patetic, o poetică adecvată unghiului personal care, în perspectiva timpului, s-a dovedit a fi fost consecvent obiectiv: raportând ratarea individului la conjunctura politică (Gioconda fără surâs, 1968); înfăţişând prăbuşirea unei lumi într-o noapte de pomină (Serata, 1971); căptând reverberaţiile stării de spirit numită dor (Trecătoarele iubiri, 1974); reconsiderând patriotismul la ora necesarei violenţe civice (Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, 1980); disecând oportunismul şi ierarhizarea lui (Liniştea din adâncuri, 1982); invocând dialectica implacabilă cauză−efect în interferarea universurilor incompatibile (Pe malul stâng al Dunării albastre, 1983); înregistrând sacrificiile acceptării forţate a compromisului (O lumină la etajul zece, 1984); rememorând haosul restratificărilor sociale (Figuranţii, 1987); obligând la asumarea trecutului cu maximă luciditate şi nu sub presiunea rumorii străzii (Aici nu mai locuieşte nimeni, 1995).” (Irina Coroiu, Noul Cinema nr. 3/1996)