Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale" - secţia Regie Teatru (promoţia 1956). "Sunt român, născut într-o Românie monarhică, în sudul Basarabiei (azi, parte din Ucraina), într-un orăşel german, dintr-o regiune populată de un adevărat mozaic etnic: români, ruteni, găgăuzi, turci, tătari, evrei şi, bineînţeles, ucraineni şi ruşi."
Absolvă Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale", punând în scenă - ca spectacol de diplomă - piesa "Amphitrion" de Plaut. Angajat în acelaşi an la TVR, realizează câteva spectacole-reper pentru teatrul TV, dar - curând - este dat afară (“pentru lipsă de talent”) şi, din 1958, începe să monteze pe diferite scene bucureştene - şi în special la Teatrul "Lucia Sturza Bulandra" - o serie de spectacole de excepţie: "Biderman şi incendiatorii" (Max Frisch), "Copiii soarelui" (Maxim Gorki), "Cezar şi Cleopatra" (Bernard Shaw), "Livada cu vişini" (Anton Pavlovici Cehov) şi "D'ale carnavalului" (Caragiale). Cu acesta din urmă, prezentat în 1969 la Teatrul Naţiunilor de la Paris, se face cunoscut în mediile teatrale internaţionale.
"Iubesc foarte mult acest spectacol, dar, din păcate, doar de câteva ori a fost jucat "admirabil", adică aşa cum l-am gândit eu... Nu am energia diabolică a altor regizori de a controla seară de seară spectacolul. Într-un fel, pentru mine, spectacolul moare de îndată ce l-am pus în scenă. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care am părăsit teatrul... Nu mai vreau să depind direct de actori, de monstruoasele lor capricii. Teatrul rămâne o meserie colectivă, în timp ce filmul, contrar a ceea ce se gândeşte, este una mult mai individuală."
În 1964 intră în lumea cinematografiei ca asistent de regie al lui
Victor Iliu la
Comoara de la Vadul Vechi. Întâlnirea cu acesta îl marchează profund. "Dacă există cumva o viroză a obsesiilor, simt că parte din înaltele lui nelinişti m-au contaminat, îmi lunecă prin mine, mă dirijează. Pasiunea pentru rigoare, pentru disciplina astrală a meseriei de la el am învăţat-o (...)"
În 1965 îşi face debutul ca regizor de film cu
Duminică la ora 6 obţinând premii la festivalurile de la Mamaia, Mar del Plata şi Acapulco. “
Duminică… a fost descoperirea, cam frenetică, a cinema-ului. Era un film marcat de lecturi cinematografice în care se putea întrevedea şi un început de gândire personală… Pe mine excelenta lui calitate formală nu m-a interesat. Şi nici premiile primite”.
În primăvara lui 1969, termină
Reconstituirea. Dedicat memoriei lui Victor Iliu, filmul era o incizie pe viu, foarte dureroasă, dar absolut necesară, în realitatea românească a anilor '60 şi, totodată, o metaforă a ceea ce era şi ceea ce urma să fie România epocii Ceauşescu. Filmul intră pe ecrane abia în 1970 şi, după câteva săptămâni, este retras de pe piaţă. "Eu nu acuz, eu descriu... Şi acest lucru se vede clar în film... De fapt, reproşurile care mi s-au adresat - şi aceasta mă onorează profund - sunt exact aceleaşi reproşuri, cuvânt cu cuvânt, ce le-au fost adresate şi lui Gogol, şi lui Caragiale."
În 1972 montează pe scena Teatrului "Bulandra" "Revizorul" de Gogol, o viziune grotescă despre puterea despotică beată de ea însăşi şi despre spaima paralizantă ce reduce omul la stadiul de vieţuitoare târâtoare. După trei reprezentaţii, spectacolul este interzis. "Decizia de interzicere a fost difuzată la jurnalul TV de la ora 20, pe un ton solemn - ca şi cum s-ar fi anunţat o calamitate naturală sau o declaraţie de război. Am început să fiu evitat şi ştiam că, în birourile Securităţii, mi se fabrica deja un paşaport. Ceauşescu, personal, ar fi zis: «Să meargă să lucreze în Vest, să vadă ce greu e acolo şi, apoi, o să se roage să se întoarcă în ţară!»"
În 1973 realizează pentru Televiziunea iugoslavă
Salonul nr. 6, film distins în 1978, la Cannes, cu Premiul Oficiului Catolic Internaţional. O operă cutremurătoare despre universul carceral, mai apropiată de spiritul şi universul lui Soljeniţîn decât de Cehov. “E un film TV şi l-am făcut în două săptămâni şi jumătate... A fost o fraternitate intelectuală: sârbii m-au primit cu multă dragoste şi cu foarte puţini bani, căci ei au simţit obligaţia morală de a ajuta un artist ameninţat în ţara lui de baştină."
Între 1974-1990, Pintilie, stabilit la Paris, montează pe marile scene ale lumii o serie de spectacole considerate, atât de public cât şi de presă, adevărate evenimente ale artei spectacolului contemporan, atât de teatru cât şi de operă: "Turandot (Carlo Gozzi), "Pescăruşul", "Trei surori", "Livada de vişini" (Cehov), "Cei din urmă", “Azilul de noapte" (Gorki), "Astă seară se improvizează" (Pirandello), "Tartuffe" (Moliere), "Jacques sau supunerea" (Ionesco), “Flautul fermecat” (Mozart), "Carmen" (Bizet) etc. "În această nerăbdare de a practica toate formele de spectacol, cred că trebuie văzute curiozitatea şi neliniştea proprii temperamentului meu, dar, şi mai profund, o indiferenţă totală faţă de demonul tehnic. Nu cred în limbaj. Acesta - dacă există - se naşte spontan."
La începutul anului 1980 revine în ţară pentru
D'ale canavalului, devenit mai apoi
De ce trag clopotele, Mitică? Un film inspirat din opera lui Caragiale şi gândit ca o sinteză a trei deliruri: pasional, politic şi al trăirii iresponsabile - al băşcăliei. Realizarea e sabotată şi apoi oprită de către culturnicii epocii de aur. Abia în octombrie 1990, după zece ani de "arest" în Arhiva Naţională de Filme de la Jilava, filmul vede, în sfârşit, lumina ecranului. "În 1970, după premiera
Reconstituirii, declaram că doresc să-mi închin restul vieţii literaturii româneşti. Privesc "după 20 de ani" în urma mea. Praf şi pulbere s-a ales din aceste scenarii. Fiecare are o bombă, o torţă, o lumânare - un film înmormântat. Cine răspunde? Nimeni! Esenţa principiului carnavalesc constă în abolirea oricărei responsabilităţi. Iar noi trăim într-o stare de carnaval perpetuu. Cum să nu fie binevenit
D'ale carnavalului - filmul meu salvat de la holocaust?"
Întors în ţară, după 1990, devine directorul Studioului de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii, studiou care - alături de MK2- Productions (Paris, Franţa) şi "Filmex" (România) coproduce unele dintre cele mai importante producţii româneşti ale acestui deceniu:
Piaţa Universităţii - România,
Vulpe vânător (r.
Stere Gulea),
E pericoloso sporgersi (r.
Nae Caranfil),
Senatorul melcilor (r.
Mircea Daneliuc).
În 1992, adaptează pentru ecran romanul lui Ion Băieşu, "Balanţa". Acest "film foileton" - subintitulat Deşteaptă-te române sau Trist an şi solda-i mică - e o incursiune în haosul emoţional, social şi politic al României anilor '80, cenzurată mereu de ironia sarcastică şi privirea lucidă a autorului. Prezent în selecţia oficială (dar în afara concursului) la Cannes - cu titlul francez
Le chene - filmul e unul dintre evenimentele Festivalului. "Am realizat că aspectul grotesc al socialismului românesc, semn al unei monstruozităţi unice, e dat de dimensiunea catastrofică şi carnavalescă. O lume nebună, nebună, nebună, imprevizibilă, incontrolabilă, unde totul e posibil."
În 1994 nuvela "Salata" - un capitol din romanul-frescă al lui Petru Dumitriu, "Cronică de familie" – devine
O vară de neuitat, film înscris în competiţia oficială la Cannes, omis din palmares, dar bine primit de critică şi public. "Sunt monarhist şi singura epocă istorică a României cu care mă identific e această perioadă - anii '20 - în care se amestecă boom-ul economic cu liberalismul burghez şi toleranţa în gândire. Se ştie că nu iubesc socialismul, dar am vrut să cred că pot face un film foarte dur şi despre singura epocă pe care o iubesc."
În vara lui 1995, i se conferă din partea Ministerului Culturii din Franţa, înaltul titlu de "Cavaler al ordinului artelor şi literelor" şi, la scurt timp, începe filmările la
Prea târziu, primul său film post-decembrist de actualitate. Prezentat în 1995 în competiţia oficială la Cannes, filmul stârneşte reacţii diverse, fiind considerat de unii critici "o reglare de conturi cu Regimul de la Bucureşti", responsabil de mineriade. "Înainte de a face filmul nu-i cunoşteam pe mineri. Îi vedeam ca pe nişte brute fără dimensiuni umane. Era complet fals. În Valea Jiului există un mare sentiment al culpabilităţii. Majoritatea minerilor şi-au dat seama că au fost înşelaţi şi manipulaţi de către putere."
În septembrie 1998,
Terminus Paradis obţine Marele Premiu Special al Juriului la Festivalul de la Veneţia. Filmul istoriseşte o poveste imposibilă de dragoste, trăită într-o lume în care Apocalipsul a devenit o realitate cotidiană. "O speranţă pierdută nu e un păcat, poate fi uneori o treaptă a disperării şi a iluminării implicite. S-ar putea ca
Terminus Paradis să fie un titlu mai exact şi mai puţin poetic decât s-ar crede la prima vedere." (
Viorica Bucur, ProCinema noiembrie 1998)
