Valentin Uritescu și Bogdan Alexandru
În familia Uritescu iubirea pentru cinema a început de mult: „Tatăl meu a ținut să devin actor. El adusese în sat «Filmul»...” Pentru actorul de nădejde al celebrei trupe de la Piatra Neamț „logodna cu a 7-a artă” (cum îi place să spună) s-a produs prin intermediul personajului Șaptefrați din serialul tv Lumini și umbre, translat și pe marele ecran în Noi, cei din linia întâi (1986). Din ce în ce mai solicitat în cinema, ajunge bucureștean, actor la Teatrul Bulandra și în prezent la Teatrul Național.
Pasiunea pentru actorie nu avea cum să nu se transmită fiului, acum aflat în ultimul an la ATF, dar deja cunoscut și nu numai prin intermediului ecranului (Al patrulea gard, lângă debarcader, Înnebunesc și-mi pare rău), ci și ca boss al unui cerc de „kung-fu”, despre care declara revistei noastre: „Mă preocupă domeniul artelor marțiale de pe la zece ani. Am citit cărți de inițiere în budism, am studiat câte ceva din poezia «haiku», din filozofia «zen» și «tao», înțelegând că întâi de toate «kung-fu» este o stare de spirit ce definește individul pornind dinlăuntrul lui spre exterior.” Regretă și azi că secvența de „kung-fu” pregătită în filmul său de debut a fost cenzurată plănuiește chiar un film pe această temă.
Îi dorim să găsească un sponsor! În teatru, deocamdată doar pe scena studențească de la Casandra, s-a arătat atras de un joc ce oscilează între aforismul grav și calamburul facil. Un stil ce-i convine de minune!
George Constantin și Mihai
Marele George Constantin (1933−1994) a excelat și prin modestie. Lucid bonom și zeflemist benign, își avea propria sa morala despre menirea profesiunii căreia i se dedicase, crezând cu îndărătnicie în posibilitatea de a ameliora fața Iumii prin forța artei. Conștiință civică de excepție, într-un moment al maximei tensiuni totalitare, și-a asumat caricatura dictatorului în acel temerar „Burghezul gentilom”. Această convingere I-a călăuzit în toată cariera sa.
Cinematografia i-a rămas datoare deși a jucat în peste 40 de filme. Procurorul din Reconstituirea (1969) este poate singurul rol pentru posteritate, iar O vară de neuitat tot al lui Lucian PintiIie l-a purtat, post mortem, în competiția canneză. Personajele cărora le-a dat viață au fost înnobilate de veridicitate și de o subtilă și personală ironie.
Ce a preluat fiul său Mihai din această benefică, dar împovărătoare moștenire, se va vedea în timp. Mihai Constantin a primit în „Dimineața pierdută” botezul scenei în compania mătușii sale, Tamara Buciuceanu (soră cu mama sa, soprana lulia Buciuceanu, o altă filiație care obligă), profa de mate alături de care a debutat și în cinema în seria Liceenilor în care cei doi și-au etalat afinitățile în planul umorului.
Amza Pellea și Oana
„Întotdeauna am considerat că nu există nici o diferență de fond între a juca teatru, a face film sau televiziune”. Perfecționist de mare clasă și fire extrem de comunicativă Amza Pellea (1931−1984) își lua publicul drept partener, cunoscând riscurile popularității, dar și responsabilitățile actorului.
Invitat să numească un rol care să-l reprezinte, a răspuns simplu: „N-aș putea să aleg un rol, probabil că aș Iua momente din mai multe roluri”. După cea dintâi apariție pe ecran la 30 de ani în Setea (1961), a continuat cu Dacii, și Mihai Viteazul, Atunci i-am condamnat pe toți Ia moarte, Osânda, până la „intrusul” din Imposibila iubire. Bineînțeles de neuitat e Nea Mărin creat de Amza însuși, eroul popular prin care s-a angajat să combată cu arma ironiei nu puține din metehnele oltenilor și din prejudecățile... epocii.
A considerat normal să împărtășească experiența sa celor mai tineri. Cei din unica sa promoție de actori continuă să-l poarte în suflet. Fiica sa, Oana, nu l-a avut dascăl la Institut, în schimb, a debutat la televiziune în compania lui, în 1980, într-o comedie polițistă de Neil Simon. Faptul că ea absolvea institutul în anul în care tatăl ei se stingea din viață, a obligat-o la preluarea ștafetei nu doar a talentului, ci și a patimii mistuitoare. Numeroase roluri din teatru și film dovedesc că a reușit.
Ștefan Bănică și Ștefan jr.
Pentru că tatăl său (tot Ștefan?) îi spusese că e bun de gură, actualul senior își dorea să devină avocat, dar până una alta făcea figurație la Național și diverse „fleacuri” la radio. După un „dialog matinal”, maestrul Beligan l-a înscris cu de-a sila la Institutul de teatru. Două stagiuni și opt roluri la Galați, o stagiune la Ploiești, sub direcția lui Toma Caragiu, și drumul spre capitală i-l deschide personajul camilpetrescian Mitică Popescu; ajunge în fine la Teatrul Giulești, unde rămâne 15 ani jucând de toate, începând cu „Omul care a văzut moartea”, și de la „...Escu” la Figaro, în spectacole de prestigiu și de succes. Popularitatea sa s-a născut însă nu atât pe scenă, cât la televiziune datorită unor frecvente apariții ce l-au fixat într-o anume schemă. Lucid, știe că așa ceva poate să te „omoare” ca actor, așa cum mai știe și că „nu sunt la fel de bun pe film unde din vreo duzină de pelicule prea puține mai rezistă”, excepție făcând desigur De ce trag clopotele, Mitică?. Lucian Pintilie l-a adus dealtfel pe scena Teatrului Bulandra unde a jucat și dramă („Victimele datoriei” de Eugen lonescu; „Noțiunea de fericire” de D. Solomon) și comedie („D'ale carnavalului” într-o montare de referință).
Dacă Bănică senior l-a promovat în prim plan pe lordache-calfa, fiul avea să înceapă să-și facă un nume jucându-I pe Nae Girimea, la Studioul Casandra, unde și-a mai încântat admiratoarele și în musicalul televizat „Bună seara, domnule Wilde”. Dar, la momentul absolvirii IATC-ului, se poate spune că era deja „celebru” printre altele și datorită Liceenilor, în distribuția căruia ajunsese pe când făcea armata: „Am recitit scenariul în speranța că voi descoperi la Mihai și părți mai slabe, mai neprincipiale, o înclinare spre pozne, spre ghidușii... Nimic din toate astea. Ce-i de făcut? îmi ziceam. Eu nu am fost în liceu genul ăsta de elev, nici nu am pus vreodată flori în banca fetei pe care o iubeam (de fapt nici nu mai știu dacă iubeam pe vreuna)”.
Muzica, o altă pasiune a sa, l-a făcut să cucerească publicul tânăr (dar nu numai!). Un public ce ar merita să știe mai bine și celelalte fațete ale talentului pe care i le-a intuit Liviu Ciulei când l-a distribuit în două spectacole: „Deșteptarea primaverii” și „Visul unei nopți de vară”. Cum cea mai recentă premieră a sa a fost „Poveste de iarnă”, obișnuiește să spună că-i mai lipsește o... toamnă ca să fie precum „Anotimpurile” lui Vivaldi.
Doar una?!
Radu Beligan și Lamia
Personalitate marcantă a culturii noastre (absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică, profesor la IATC, întemeietor al Teatrului de Comedie, 20 de ani director al Naționalului bucureștean, președinte de onoare al Institutului Internațional de Teatru), Radu Beligan nu se manifestă doar în domeniul actoriei, unde excelează deopotrivă în registru comic și tragic, liric și sarcastic, ci și în sfera literelor, scriind proză, versuri (luate în considerație de către Călinescu în a sa „Istorie...”), critică dramatică și o incitantă memorialistică eseistico-aforistică. În film are o carieră întinsă pe jumătate din secolul cinematografului. Cele aproximativ 30 de filme i-au adus partituri interesante, dar și simple apariții, cărora le-a conferit statutul de „guest star”. Dintre creațiile sale capitale înregistrate pe peliculă amintim Rică Venturiano, emblematic prototip al universului caragialean atât de actual în Noaptea furtunoasă a lui Jean Georgescu; un Candide de secol XX în Pași spre lună (1963) de Gopo și contele Jancovich în Horea (1984) de Mircea Mureșan.
Familia sa nu a fost nici ea străină de preocupări artistice. Regretata sa sotie, Marica, a fost o reputată traducătoare și scriitoare. Tânăra vedetă în plină ascensiune, Lamia, este fiica sa, actriță a Naționalului craiovean. Primul ei rol în cinema a fost sub semnul poeziei: În sudul sufletului meu, unde a interpretat-o pe senzuala iubită a poetului de limbă germană și de origine română, ce s-a sinucis la Paris, Paul Celan. Următorul rol a fost sub semnul istoriei ca fiica profesorului Nicolae lorga în filmul Drumeț în calea lupilor (1990). Parcă născută dintr-o dublă existență de frenezie erotică și maximă austeritate a fost creația Lamiei Beligan în Hotel de lux (1992), un personaj sugerând, ca și celelalte ale acestei parabole, o idee, căreia îi dă concretețe prin interioritatea jocului și prin chipul ei aparte.
Rodica Mureșan și Cesonia
Prima iubire a Rodicăi Mureșan a fost baletul. Un accident i-a frânt visul. La actorie a ajuns târziu, avându-l profesor pe Amza Pellea la prima și, din păcate, singura lui clasă. Un debut tardiv și iat-o cantonată în roluri de „ingenuă”, deși nu se consideră așa pentru că are o voce gravă și o privire tristă. În teatru multă vreme a jucat copile în loc să-și joace vârsta, iar în film nu putea scăpa de personajul: blondă, blândă, bună, cuminte, chiar dacă unele accente mai mult sau mai puțin picante au început să survină în filme ca Secretul lui Bachus, Mijlocaș la deschidere, A doua cădere a Constantinopolului. Personajul favorit îi rămâne Dufy din O lebăda iarna (1983), bizara ființă plăsmuită din grație și cinism, pură în frivolitate și trivială în sinceritate. În teatru, debutul și l-a făcut la Constanța cu rolul unei acrobate, ca să debuteze din nou, mult mai târziu, pe prima scenă a țării, jucând alături de mari actori ca Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, Ovidiu luliu Moldovan.
O Întorcere la dragostea dintâi înseamnă pentru Rodica Mureșan bucuria de a o vedea evoluând, în pași de dans, pe fiica sa Cesonia Postelnicu, la absolvirea ATF-ului anul acesta, în „Cabaret”, unde pare sosia (mai dulce) a Lizei Minnelli, cântând șlagarul „May be this time”: „Simt că ceva mi se va întâmpla. Poate că de data asta voi învinge!” Această speranța de viitor e justificată pentru tânăra actriță care a făcut până acum patru filme.
Cesonia a moștenit de la mama ei senzualitatea, iar privirea intensă de la tatăl ei, și el actor (Sorin Postelnicu).
Florin Piersic și Florin jr.
Seniorul debuta la 20 de ani simultan pe scena Institutului de teatru în „Peer Gynt” și pe ecran în Ciulinii BărăganuIui (1957), făcând de la bun început proba amplului său registru interpretativ.
Ajunge repede să reprezinte prototipul eroului romantic−modern, implicat în acțiuni curajoase, încarnare a spiritului cutezător și a gestului sportiv. Dovadă câteva titluri care-i cheamă în memorie figura la fel de pregnantă în prim plan sau în planul doi în filmele lui Gopo S-a furat o bombă (1961), Pași spre lună (1963), De-aș fi... Harap Alb (1965); în cele din epopeea națională Columna (1968) și Mihai Viteazul (1970) sau pur și simplu în pelicule de divertisment.
Cum adesea și-a exprimat încrederea în generațiile ce vin, iată-l confirmat chiar de fiul său care-i seamănă, dar care e angajat pe propriul drum artistic. În studenție, shakespeareana „Comedie a erorilor” I-a obligat la trei roluri ce i-au solicitat în special virtuțile de imitator, dar și pe cele de compoziție (ambele „în trena tatălui”). La absolvență produce o revelație în spectacolul colegului de generație Felix Alexa (fiul regizorului Alexa Visarion). Au urmat apoi alte câteva relevante creații pe scenă.
Față de aceste reușite, aparițiile din film devin mai insignifiante: elevul premiat la mate−fizică din Luminile din larg sau sfiosul student informatician, cavaler miop îndrăgostit de o cascadoare în tentativa de basm modern Un studio caută o vedetă. Un titlu care ar putea da de gândit producătorilor!
