Nu cartea ca atare în transpunere cinematografică, ci aşa cum precizeaza genericul: ,,un scenariu după o idee din romanul lui Cezar Petrescu, „Fram ursul polar". Oricum, această idee include şi pe Fram. Ursul alb, nimerit printr-o întâmplare a sorţii (au şi urşii destinul lor) într-un circ, ajungând celebru şi într-o bună zi tânjind după gheţurile veşnice, există şi în roman, şi în cele două filme
Saltimbancii şi
Un saltimbanc la Polul Nord. Recomandate ca având o existenţă autonomă, ambele filme îl conţin pe Fram ca erou principal — e adevărat, printre alţii, tot principali — ca liant al povestirii cinematografice. Este Fram din film acelaşi cu cel din romanul care ne-a fermecat copilăria? În linii mari, da.
Soarta lui Fram, ca a oricărui dezrădăcinat e să rătăcească, tânjind după semenii cu care nu mai seamănă. Cu termeni consacraţi: o dramă a la Cezar Petrescu e descrisă pe mai bine de jumătate din carte, în peripeţiile din ţinuturile gheţurilor veşnice, unde readaptarea ursului-paiaţă se dovedeşte imposibilă. Greu de ecranizat savuroasele monologuri interioare ale lui Fram, care-şi judecă neamul după normele oamenilor, întâlnirea cu Căpăţânosul, cu Zgăibărici etc. Chiar de-ar fi fost cu putinţă, n-ar fi fost recomandabil — există vreo ecranizare bună, oricât de fidelă a „Micului prinţ"? Şi acum, iată pe ecran ideea alienării lui Fram. Odată reîntors în pustiul alb, i se dă drumul din cuşcă. Adulmecă aerul polar, se scaldă între sloiurile pe care le-a visat atât de mult şi... revine în cuşca cu gratii. A învăţat şi deprins multe stând printre oameni, „umanizându-se", dar a uitat ce înseamnă libertatea. Concisă şi exactă această metaforă ce apare câteva minute înainte de sfârşitul proiecţiei. Pentru că filmul se ocupă nu de un urs-saltimbanc, ci de „saltimbancii” pe care i-aţi cunoscut în filmul cu acest titlu, şi nu de la Pol — unde ajung destul de miraculos în ultimele secvenţe — ci în peregrinările lor prin circurile europene!
Fără a părăsi „ideea de Fram”, înglobând-o firesc printre altele, regizoarea
Elisabeta Bostan şi scenarista
Vasilica lstrate (o colaborare de durată) păstrează miza primului film lumea circului, aşa cum apare ea cu mască şi fără mască. Arena cu sclipiciul şi fastul ei, culisele şi mansardele cu meschinăriile, dar şi cu micile bucurii. Filmul egalizează (deliberat?) cele două planuri pe sistemul vaselor comunicante: circul împrumută din aerul Iui de spectacol, deci şi de haz, planului domestic să-i spunem, vieţii circarilor în afara arenei. O răpire a ursului, pusă la cale de concurenţă, se transformă într-o bufonadă; la fel noaptea în care mahalaua e trezită de ragetele lui Fram. La rândul lor, sarăcia şi mizeria se convertesc într-un frumos cinematograic de efect. În epocă, fastul arenei distona, desigur, cu înfăţişarea puşlamalelor de la galerie. Azi, pe ecran, ele par componentele aceluiaşi graţios spectacol.
Lumea sensibilă e învelită tot timpul de un abur factice, care o plasează puţin în afara timpului — deşi nu lipsesc accentele de belle epoque — iar starea de euforie şi extaz ce stăpâneşte spectacolul de sub cupolă se transmite odată cu leit-motivele muzicale şi în celelalte secvenţe, asigurând filmului o curgere de blândă şi inofensivă irealitate. Care e locul lui Fram — atunci când nu valseaza în această fluenţă a povestirii? Boala lui — căci nostalgia, spun dicţionarele medicale, nu e numai un sentiment, o stare, ci o boală care poate ucide — se declanşase din prima secvenţă. Cum reacţionează familia Marcelloni? Părăseşte circul Sidoli, nu ca să-l îngrijească pe Fram — singura lor raţiune de existenţă ca saltimbanci — ci pentru a întreprinde pe cont propriu un turneu în marile capitale ale Europei, unde — surpriză! — Fram cel bolnav are succese răsunătoare. Deşi Fram are nostalgia locului natal — Polul Nord — trupa Marcelloni continuă turneul la laşi, ţinutul ei de origine, şi e nevoie de moartea bătrânului clovn pentru ca Fanny să facă un gest logic, care se impunea de la început: Fram e dus la doctor. Preferinţa acordata feeriei (detectabilă în toate filmele regizoarei Elisabeta Bostan) poartă în sine primejdia unei rarefieri de substanţă. Inevitabil, spectacolul lăuntric rămâne în umbra efectului exterior. Feeria primează şi îşi impune legile ei; ea pare să nu reclame o dramaturgie riguros articulată, atenţia acordată „realului” poate să mai slăbească uneori. Coincidenţele, care în alta parte ne-ar face să surâdem, semn de stângăcie — aici se mai pot trece cu vederea, convenţia fiind la ea acasă. Nu şi inadvertenţele, care pot cel puţin nedumeri: un eschimos îi spune unui călător român aflat îin croazieră la Pol: „Dacă vă prinde întunericul, rămâneţi pe loc” — cât să rămână, şase luni?
Spectacolul de circ — aşa e el dintotdeauna — nu are gradaţie şi dramaturgie; e acelaşi în fiecare seară, pură demonstraţie de curaj şi îndemânare. Poate şi de aici, din respectarea acestei reguli-capcană, vine senzaţia că scenariul nu a oferit tot ce se putea ca partitură, regizoarei şi echipei, care au dat totul, la un notabil nivel de profesionalism, de conştiinciozitate şi dăruire. Un efort pe care publicul spectator greu îl poate presupune, chiar dacă vom spune că „Fram” înseamnă, de fapt, aproape 16 000 de metri de fiIm! (Pe lângă cele două filme, s-a lucrat concomitent un serial TV în 8 episoade).
Se cuvine vorbit mai pe larg — nădăjduim cu alt prilej — despre performanţele echipei, pentru că, datorită lor, au fost puse în valoare celelalte performanţe, aflate la vedere, cele actoriceşti. Despre acestea s-a scris cu superlative la premiera Saltimbancilor
. Se pot repeta cu aceeaşi îndreptăţire şi acum. Regăsim înţelepciunea sceptică a bătrânului clovn (
Octavian Cotescu), gravitatea ingenuă a lui Fanny (
Carmen Galin), strălucirea de vedetă a circului Sidoli (
Violeta Andrei) „profesionalismul” mezinului (Adrian Vîlcu — elev), aplombul lui Sidoli (
Dem Rădulescu), bonomia lui Leiba (
Aurel Giurumia), aerul de Pierrot îndrăgostit al lui August prostul (
George Mihăiţă). Fără îndoială nu ne aflăm în faţa unui film uşor. Pelicula a cerut multe performanţe în afara seriei, în
Saltimbanci am văzut salturile la trapez ale lui Fanny-Carmen Galin — nedublată — şi ale lui George Mihăiţă. În
Saltimbancii la Pol... o vedem pe Violeta Andrei strunind elefantul... Echipa l-a filmat pe Fram la -30° în vecinătatea Cercului polar... Cu siguranţă, filmul filmărilor la „Fram" ar fi fost extrem de interesant. Şi el ar fi meritat să se facă. Măcar pe 16 mm.