Un spaţiu aparent utopic (dar, în fapt, perfect real, fiind spaţiul de viaţă şi de lucru al ilustrului artist plastic ploieşteano-româno-francez Ştefan Râmniceanu) găzduieşte, în documentarul lui
Laurenţiu Damian Muzeon, un captivant eseu vizual, o profundă meditaţie asupra vieţii şi creaţiei. Aparatul de filmat pătrunde cu emoţie şi sfială. în locuinţa-muzeu a artistului întors în ţară, după un „exil» parizian de un sfert de veac, descoperind motivele fundamentale ale unei opere plastice seducătoare, obsesiile şi himerele pictorului, ale sculptorului, marcând etapele creaţiei acestuia cu un dinamic comentariu vizual şi sonor în care metafora coexistă cu credinţa, ele dialoghează, se intersectează, se întrepătrund. Poate de aceea, filmul lui Laurenţiu Damian m-a dus cu gândul, înainte de toate, spre câteva versuri argotice ale altui ploieştean de geniu, poetul Nichita Stănescu, nişte versuri cu „sfinţi şi semiramide" (acolo „În spaţii morbide", aici - aş zice - în spaţii toride). Regăsim, în acest „spaţiu modern şi trăznit" al Muzeon-ului din Pădurea Băneasa (cum denumea locul acţiunii, într-un comentariu, Cornel Nistorescu), câteva dintre constantele stilistice ale creaţiei eminentului artist plastic, printre care celebrul Om Universal, minotaurul şi himerele pictorului. În filmul lui Laurenţiu Damian - cu contribuţia esenţială a directorului de imagine
Dănuţ Pădure, a compozitorului Cosmin Lupan, a coregrafei şi balerinei Liliana Iorgulescu - himerele lui Ştefan Râmniceanu prind viaţă, pur şi simplu dansează, limbajul plastic se conjugă cu limbajul coregrafic, într-o sinteză prielnică atât metaforei cât şi credinţei, cele două teme fundamentale ale creaţiei superbului artist plastic. Cu îngăduinţa cititorului, pentru că dansul şi coregrafia Lilianei Iorgulescu sunt suflet din sufletul acestui palpitant film de artă, voi deschide aici o „paranteză subiectivă: pe vremea în care actriţa-balerină era încă Liliana Tudor şi interpreta dumnezeieşte un rol principal în filmul lui Iulian Mihu
Lumina palidă a durerii, am avut onoarea şi bucuria să călătorim, împreună, şi împreună cu filmul, la festivalul cinematografic din Moscova (o călătorie de neuitat, printre altele pentru că Nikita Mihalkov - care era, pe atunci, o tânără şi mare speranţă a cinematografului rusesc - ne-a dat, la barul presei, amândurora, autografe pe manşete), şi mi-am dat seama de atunci că ea este o artistă de excepţie, o convingere pe care am păstrat-o, confirmând-o mereu, peste decenii. Între timp, minunata balerină-coregrafă a devenit muza regizorului Laurenţiu Damian, înnobilând câteva dintre documentarele de artă ale acestuia, şi acum incursiunea în lumea de gând şi simţire a artistului plastic Ştefan Râmniceanu.
Printre colaboratorii de excepţie ai regizorului se numără, desigur, şi Răzvan Theodorescu, scenaristul filmului, cel care, cu modestia-i notorie, mărturisea, la premiera documentarului, că are un singur merit, acela de a relaţiona doi mari artişti ai „generaţiei '80", pe regizorul Laurenţiu Damian cu artistul plastic Ştefan Râmniceanu, fapt care constitue în sine, să recunoaştem, un merit esenţial în crearea acestui film, dar fireşte, meritele scenaristului sunt multiple, nu se limitează la stabilirea acestui contact. Scenaristul Răzvan Theodorescu, un cunoscător profund al omului şi artistului ne-pereche Ştefan Râmniceanu, al operei acestuia, al spaţiului de asemenea ne-pereche numit Muzeon, a propus, practic, regizorului o pasionantă călătorie iniţiatică, menită să descopere univer-sul complex de viaţă, de artă, de gând şi simţire al unui creator de excepţie. Sedus de fascinaţia unei creaţii plastice de intensă spiritualitate, de originalitatea muzeon-ului, Laurenţiu Damian, alături de colaboratorii săi preţioşi şi beneficiind de prodigioasa experienţă acumulată de-a lungul deceniilor pe tărâmul documentarelor de artă, a parcurs cu graţie şi eleganţă acest drum iniţiatic, descoperind sen-suri şi semnificaţii tainice ale universului investigat. Cum spuneam, experienţa acu-mulată. de regizor, de-a lungul deceniilor, în domeniul documentarelor de artă a fost un sprijin important al reuşitei de astăzi.
Amintesc acum şi aici, doar câteva momente ale unui proces creator complex: documentarul din 1986
Maria Tănase (film interzis vreme de patru ani de cenzura vremii), apoi filmele
Castelul Peleş şi
Palatul Cotroceni din 1990,
Eminescu, truda întru cuvânt din 1993, eseurile documentare consacrate unor artişti plastici, printre care Bitzan
În labirint,
Portret de grup în interior - Sorin Ilfoveanu,
Autoportret pe o frunză de toamnă - Ion Ţuculescu, Constantin Brâncuşi -
Coloana sau lecţia despre infinit,
Inima mea de lut - Ion Nicodim... Prin aceste filme, şi prin altele produse tot la Studioul Video Art, regizorul Laurenţiu Damian „şi-a făcut mâna" pe teritoriile documentarului de artă, aşadar putem considera că regizorul s-a ajutat, în mare parte, singur, la reuşita aplaudată a filmului de azi. Dar l-a ajutat, desigur, şi fascinanta operă plastică a inconfundabilului artist Ştefan Râmniceanu. Şi l-a mai ajutat copios faptul că himerele pictorului prind viaţă în spaţiul unic al Muzeonului, dansează şi fredonează melodii serafice, într-o sinteză estetică perfectă, copleşitoare, la care contribuie, deopotrivă, culoarea, sunetul, mişcarea, dansul, ritmul, poezia, imaginea, ideea, această simbioză fiind datorată şi colaboratorilor apropiaţi ai regizorului, pe care simt nevoia să-i mai amintesc o dată: Răzvan Theodorescu, Liliana Iorgulescu, Dănuţ Pădure, Cosmin Lupan, fiecare cu raza sa de lumină, nume la care ar fi de adăugat şi altele (prezente, de fapt, pe generic), dintre care aleg acum doar unul: Anghel Damian.
Deşi filmul se încheie cu o listă lungă de reuşite ale artistului plastic Ştefan Râmniceanu, obţinute în ţară şi peste hotare, filmul
Muzeon este mai mult şi altceva decât un documentar monografic, este un fermecător portret spiritual al unui artist de excepţie, un poem vizual cu importante conotaţii estetice, morale, filosofice consacrat unei opere plastice imense, intense şi seducătoare...
