Trandafir de la Moldova: “Afacerea Est” – cronică de film

     De câteva ori, pe parcursul filmului, se aude o odă "Planetei Pământ, micul glob - o casă frumoasă, cu geamuri sclipind în soare" etc. Să fie o trimitere frățească, la una dintre celebritățile muzicale de dincolo de Prut, Planeta Moldova, provocatoarea formație care practică umorul celor mai intrigante alăturări, recursul la bășcălia lecturilor înalte și vulgaritatea agresivă ("Ești femeie relativă/ după cum spunea Einstein barosanul", dar și "Am p...a mare") ? Dacă o fi existând vreun semn din partea lui Cobileanski cred că este unul amical, al artistului care bate același pământ, dar îl măsoară cu alte instrumente. Umorul cineastului, mai ales în Afacerea Est, pare mai amar decât oricând. Absurdul situațiilor cu care ne-a cucerit în scurtmetraje funcționează mai puțin grație combustiei unei inventivități comice. Platitudinea realității (vezi și multele filmări pe orizontala cadrului), cu sărăcia, micile descurcăreli umilitoare, coțcăriile de tot felul înghite totul. Ai zice că autorul aproape se întreabă dacă se cuvine să râzi de doi prăpădiți ai trecerii spre nu știm ce, cum este Moldova de astăzi, pentru că asta sunt protagoniștii, unul cântăreț în corul comunal, sfios ca o fată mare, Marian (Constantin Pușcașu) și Petro (Ion Sapdaru), mic profitor la pânda unei lovituri, dacă se poate pe spinarea altuia. Aparțin unei lumi încremenite într-o așteptare fără nume, ușor tembele, în care nimeni nu mai ia aminte la răsturnarea ordinii firești: venirea apei în gospodării se anunță ca un mare eveniment, mesagerul fiind un acordeonist, care va celebra minunea prin imnul locului, Trandafir de la Moldova. Cântarea, poate cam facilă prin previzibilitate, plasează definitiv filmul într-un spațiu în care oamenii vor doar să-și acomodeze cât de cât viața, nicidecum să evadeze. Aspirațiile sunt mici, dar așa ridicol de mici cum sunt, se prea poate să se aleagă praful de ele, dacă nu sunt însoțite de puțină șmecherie, tragere pe sfoară. Marian, intelectualul de țară, cu plete blonde, îndrăgostit de o zdrahoancă a cărei privire te bagă în sperieți și care vine la întâlnire cu o grotescă oala cu ciorbă, nu-și dorește decât să facă rost de bani pentru o eventuală nuntă. Are frigiderul gol, dar nu se vaietă, este obișnuit cu puțin, cu două felii de pâine, nu șase cât umflă nota chelnerul. Va fi ușor de dus de nas de vecinul Petro, cu proiectul său de a cumpăra un vagon de potcoave, cerință iminentă a vremurilor grele ce se anunță, când caii vor fi din nou la putere, în perspectiva eșecului tehnologic local. Bărbații vor fi antrenați în tot soiul de aventuri păguboase, în care recunoaștem, uneori, semnele timpului, gripa aviară, mascarada campaniilor electorale paupere, cu plata zilei de muncă în vodcă. Hoți, escroci la tot pasul, nu mai puțin și curve, bețivani inventivi. Nu prea se leagă râsul, nici cel bănuit a fi provocat de întorsăturile de situație ușor de prevăzut (eșecul deghizării în lucrători ai prevenirii gripei aviare) nici cel strecurat în vorbirea în sloganuri a lui Petro, "Moralitatea strică sănătatea", "Banditism - sora lui reumatism". Ceea ce trebuia să fie diferența caracterială obligatorie dintre blajinul cântăreț și afaceristul de doi bani dispare într-o compasiune pentru cel slab, lovit de soartă, de femeia dovedită, în cele din urmă, a fi și ea o târfuliță, de partenerul de afacere care fuge cu banii pentru a-și împlini un vis nu mai puțin derizoriu, cumpărarea unei macarale. Igor Cobileanski își trimite după gratii exact eroul cel mai neajutorat, fel de a spune că naivitatea se plătește amarnic. Morală absurdă într-o societate normală, una la ordinea zilei într-o lume în care robinetele picură apa din când în când, dar nu oricum, ci pe sunetele din Trandafir de la Moldova.