De ani de zile, ori de câte ori se iveşte o ocazie sau un pretext, ne întrebăm cu uimire, cu ironie sau chiar cu tristeţe unde ne sunt comediile. De aceeaşi ani de zile, ele apar doar ca accident în creaţia regizorilor noştri. Numai două nume par să se fi legat cu adevărat de acest gen cinematografic atât de iubit de public: Jean Georgescu din vechea generaţie, iar din cea nouă, Geo Saizescu.
— De unde această consecvenţă, Geo Saizescu?
— Foarte simplu: comedia mi se potriveşte, mă reprezintă cel mai bine. Îmi place să fac comedii.
— Dar cu publicul cum vă înţelegeţi, sau, mai exact, publicul, cum se înţelege cu dumneavoastră?
— Îmi place să cred că fac parte din categoria comediografilor populari. În genere, comedia beneficiază de acceptarea publicului, dar prin ceea ce fac eu, încerc să ies, înainte de orice, în întâmpinarea gusturilor publicului românesc, care are un apetit cu totul deosebit pentru comedie. Ambiţionez adică, prin comediile mele, să ofer publicului românesc prilejul să se recunoască, iar publicului străin — prilejul să recunoască ceva, măcar ceva, din ceea ce ne este nouă, ca popor, atât de propriu. în aceste eforturi ale mele, m-am izbit însă de un inconvenient. Greu este, nu atât să ai un umor foarte specific, cât să-I pui în imagine şi replică de aşa manieră încât să nu-şi localizeze, să nu-şi limiteze audienţa. De aceea poate, deşi Făniţă din
Un surâs în plină vară a avut parte de o acceptare de-a dreptul impresionantă la publicul nostru, peste hotare mai iubit a fost Papă-Lapte din
Balul de sâmbătă seară.
— Privind filmele dumneavoastră, am rămas cu o senzaţie de permanentă disponibilitate pentru toate stilurile de umor.
— La începuturile mele artistice, am fost tentat şi am realizat chiar o peliculă într-o manieră comico-satirică, în care bufonada excentrică şi gag-ul mecanic nu erau excluse. Este vorba despre
Doi vecini. După o vreme, mi-am schimbat puţin modalitatea, abordând un comic străbătut permanent şi de un filon liric, comic ce mă reprezintă mai bine; am început totodată să-mi caut un tip, un personaj. În ce priveşte filmul la care lucrez acum,
Astă seară dansăm în familie, după un scenariu scris cu
Ion Băieşu, sper că mă veţi recunoaşte în el ca fiind totuşi şi cel din
Doi vecini. Simţeam nevoia unei reveniri, a unei încercări de schimbare. Simţeam nevoia de a-mi menţine pregătit un registru comic cât mai amplu. N-am fost niciodată un adept al purităţii genurilor şi cu atât mai puţin al purităţii genului comic. Ca atare, n-am căutat niciodată să mă introduc în tiparuri sau formule prestabilite, fie chiar şi de mine însumi. Cred că fiecărui subiect i se cuvinte modalitatea sa, aparte, de transpunere cinematografică.
— Spuneaţi că aţi început, la un moment dat, să vă căutaţi un tip, un personaj. Ar merita de aceea să discutăm despre personajul, despre personajele comediilor dvs.
— De când fac comedii, m-a urmărit întotdeauna ideea că toţi marii comedieni ce s-au impus vreodată, au făcut-o prin intermediul unei tipologii foarte pregnante. Asta implică în egală măsură eroii de plan doi ca şi bineînţeles «eroii principali». De aceea, de exemplu, în
Astă seară dansăm în familie, am ales pentru toate partiturile de întindere medie numai actori cunoscuţi şi recunoscuţi. Astfel rolul Stelei, o tânără doamnă «nefericită» în căsnicie, este interpretat de
Stela Popescu, rolul văduvei pururi îndoliate, cu noroc la Loto — de
Draga Olteanu, iar rolul Blondei, personajul pozitiv care împreună cu Bizarul
(interpretat de mine însumi) pun concluzia filmului — de
Ioana Bulcă. loana Bulcă joacă aici primul ei rol de comedie şi sper că nu-i displace. Dar marea problemă a fost şi rămâne găsirea unui erou principal, a Eroului. Am căutat desigur şi eu să dau publicului un tip de erou comic, un tip care să se încadreze în mult aşteptata şcoală naţională de cinema. Până la definirea lui însă, am încercat să lansez câteva figuri care, deşi nu aveau datele unui erou de serie mai amplu, constituiau nişte premize sigure. Aşa că, visând la Păcală — tipul ideal, după părerea mea — i-am creat pe Făniţă şi pe Papă-Lapte.
— Am impresia că proiectul Păcală este serios ameninţat de atracţia dv. spre actualitatea imediată. Spun imediată pentru că sunt convinsă că şi Păcală, Păcală al dv.,ar fi fost un erou contemporan dar...
— Da! E adevărat, mă gândesc fără încetare şi la necesitatea găsirii unui tip inedit de erou contemporan.
Am convingerea că ne scapă prea des printre degete oamenii pe care-i întâlnim zilnic, că nu reuşim să-i privim îndeajuns, să-i sintetizăm, să determinăm, prin ei, nişte tipuri. De aceea mi-am întrerupt într-adevăr pentru o vreme cu
Astă seară dansăm în familie drumul către Păcală, pentru a mă îndrepta către ei, oamenii care trec pe lângă mine, pe lângă noi, în fiecare zi pe stradă.
— Experienţa realităţii imediate vi-I apropie sau vi-I îndepărtează pe Păcală?
— Aş vrea ca
Păcală să fie foarte bine construit. Am citit mii şi mii de snoave despre el şi simt nevoia să fac un film deopotrivă liric şi satiric. De aceea încerc să văd cum pot să jonglez, să funcţionez paralel, cu două tipuri comice; pentru ca la vremea potrivită să fiu capabil să-I însoţesc pe Păcală de un Tândală pe măsură. După cum vedeţi, l-am părăsit pentru o vreme, dar nici o clipă nu l-am uitat.
