Într-o noapte de revelion, cu niște ani în urmă, am făcut trei jurăminte: să mă las de fumat (tocmai îmi lingeam rănile după un infarct), să vând televizorul (programul fusese în noaptea aceea insuportabil) și (Stan-pățitul și răspățitul) să nu mai colaborez în vecii-vecilor cu cea de a șaptea artă (pe care chiar o botezasem artă de mâna a șaptea).
Scriu aceste puține rânduri, trăgând cu voluptate dintr-o țigară, impacientat că din pricina lor s-ar putea să pierd emisiunea TV «Bucuriile muzicii» și... da, ați ghicit, în postură de autor al unui scenariu de film.
Regret tot timpul și din tot sufletul că nu m-am lăsat de fumat. Regret uneori că n-am scapat de televizor. Nu regret nici o clipă că am jurat strâmb în ce privește colaborarea cu cinematografia. Prea puține lucruri mi-am dorit cu ardoare în viață. Poate, când eram mic, să mă fac birjar. Poate, mai târziu, să mă iubească o fată care nu mă iubea. Sigur e că acum am dat, ca să zic așa, în patima scenariului de film. Până nu demult, visam că pic la examenul de bacalaureat. Acum visez să scriu scenarii de film.
E timpul să spun că nu-s singurul vinovat. M-a ademenit prietenul
Mihai Constantinescu să scriu dialogul (nesemnat nu din modestie, ci din teamă) la filmul său de debut
Despre o anume fericire. Am văzut filmul și i-am spus sincer: «Bravo, Mișule!» Mi-a răspuns (zice el și eu n-am de ce să nu-I cred) tot atât de sincer: «Bravo ăsta o să te cam coste. Următorul film îl fac cu tine!». Și s-a ținut de cuvânt. Scenariul
Tată de duminică l-am conceput împreună, l-am făcut mărunțele și l-am legat împreună, l-am iubit și l-am urât (ca să-l putem iubi din nou) împreună. Ceea ce nu putem face însă noi, a făcut al treilea:
Mandric. El a aprobat filmul. «Și dacă nu-I aproba?» m-a întrebat într-o zi, la Mogoșoaia, Mazilu, «Dacă nu-I aproba, Mandric rămânea pentru noi tot singurul producător avizat, eu continuam să visez scenarii, iar Mihai Constantinescu premii la Cannes. Simplu!»
Numai că toate lucrurile sunt simple până se complică, zicea domnul Gâgă. La calculul hârtiei, filmul
Tată de duminică promite să intereseze. Noi dorim însă mult mai mult. Ce-ar fi, din colegialitate, să ne țineți pumnii?
