„Crucea de piatră”: era un loc special amenajat unde bărbații mergeau regulat ca să facă politică. Până la vizionarea filmului lui Andrei Blaier mi-am imaginat cu totul altceva, și asta datorită unui mai vârstnic prieten al familiei care, spre disperarea mamei, mi-a povestit odată, cu nostalgiile aferente, o întâmplare din tinerețe. Cică atunci când s-a hotărât desființarea „locului” și fetele au fost duse la chestură, toată studențimea masculină s-a adunat ca să le petreacă. Și cum povestitorul de azi, băiat sărac pe atunci, primise de-acasă o slănină uriașă, merindea lui pe o lună, a aruncat-o peste gard preferatei sale, s-o aibă de drum, autocondamnându-se la flămânzire.
Spectatorului din mine, singur genericul cu fotografii de epocă i-a confirmat întrucâtva așteptările zămislite de balcanic-romantica istorie a șuncii. În rest, din povestea bordelului „Crucea de piatră” se vede cam tot atât cât vedem, în final, din volănașele roșii ale fostei prostituate, convertită, pe schele, la morala proletară. „Mai frumos ca toate/ E sfânta libertate” cântă fetele, dar libertatea de mișcare - ca personaje - le e îngrădită, iar cerul acoperit de nori groși, aducând ploaie de clișee, tipologii și propagandiști puzderie. În plin delir al sinonimiilor ad-hoc - prostituție fizică/ politică, Stalin/Ceaușescu - ne despărțim de trecut icnind și bâlbâindu-ne șablonard și vine un damf universal de vulgaritate.
Cuvinte cheie: adina bradeanu, andrei blaier, cronica de film, crucea de piatra, titus popovici