„Secretul” scenariului

     În ideea că opiniile marilor scriitori despre arta filmului merita oricând atenția noastră cinefilă, revin la Marin Preda, profitând de fap­tul ca i s-a retipărit de curând un interviu care atestă o dată în plus interesul său în materie. A apărut în cartea lui Ion Drăgănoiu „Con­vorbirile de joi” (Ed. Dacia, 1988), după ce fusese întâi radiodifuzat (probabil în jur de 1970) și, mai târziu, publicat într-un almanah „Contemporanul”. O simplă întrebare a poe­tului-reporter — „Mergeți Ia cinematograf?” — fusese de-ajuns pentru a deturna complet discuția, până atunci literară. Prozatorul a luat în serios provocarea și s-a lansat în întreaga jumătate a doua a interviului într-o veritabilă dezbatere a situației cinematografiei autoh­tone, începând de la chestiuni „de ordine so­ciologica mai degrabă” (p. 51), privitoare la publicul românesc de film, și continuând cu diverse probleme legate de producția de gen, tratate cu acel soi de insistență care dove­dește că e vorba despre un subiect îndelung meditat. Mărturisea fără ocol interesat de aceasta artă atât de populară” (p. 52). Se gândea-bunăoară — la rolul director al regi­zorului (căruia — nu-i așa? — chiar „director” i se spune în alte părți, cu altă pronunție...), îl atrăgea „demiurgia” creatorului de film („se pare că regizorul deține secretul” — ibid., s.m.) și caută să-și lămurească ce instru­mente folosește acela pentru a-și compune opera. Preda nu ascundea că a căutat „secre­tul” în scenariu: i-a citit pe cel de la care a pornit La dolce vita, „un film foarte bun, excepțional”, fără să descopere — din păcate — elemente nemuritoare („Scenariul însă nu mi-a spus nimic. Scenariul nu conținea abso­lut nimic care să prezinte interes la lectură.” — p. 53); și cunoștea — de asemenea — tex­tul pe baza căruia s-a filmat Blow-up: „Scenariul la acest film ultim al lui Antonioni este o scheme. Se pare totuși că și scenariul acesta, așa cum e el ilizibil pentru cititor, e lizibil pentru regizor.” (ibid.). Cred că nu exa­gerez prea mult dacă spun că-mi place sa văd aici nu niște simple dileme ingenui, ci o forme a profundei interogativități „morome­țiene”...
     Pe firul acestor meditații asupra „facerii” filmului, Marin Preda ajunge în modul cel mai firesc la aproximarea statutului generic al ar­tei a șaptea, pe care o definește scurt și cu­prinzător, fără fasoane „teoretizante”: „Filmul este arta care exprima cel mai direct, adică este expresia cea mai directă a produsului imaginației.” (p. 54) Imaginație într-un sens care presupune atractivitatea, spectaculosul, încă prozatorul dă exemplul bunelor filme de consum, precum seria cu James Bond, după ce se referise mai înainte la Viva Maria și la Bonnie și Clyde (p. 51). Cinematograful — spune Preda gândindu-se la mirajul ecranului — aduce „pe pânză” o materie care trebuie să se miște și să frapeze ochiul prin puterea imaginației creatoare (p. 54), filmul e „un an­samblu” de lucruri în care imaginația regizo­rului să scânteieze” (p. 55). Sunt opinii pe care le putem aprecia corect numai dacă înțelegem că ele vin din înțelepciunea unui autor care trăia experiența impactului operei de arte — în speță, al romanului — asupra publicului și știa să se ferească de sterilele „pu­risme” estetizante. Ceea ce nu înseamnă că nu avea un exact simț al valorii, de vreme ce revenea la Antonioni și la alți „regizori de mare calibru” (p. 54) și vorbea despre „acea armonie misterioasă” care trebuie să ur­nească părțile componente ale filmului-arta (p. 55). Răspunsurile probau și interesul lui Preda față de structurile organizatorii ale cinematografiei noastre și față de posibilita­tea constituirii unei școli naționale de film. Amintea și de experiența sa cu Desfășurarea (regizat de Paul Călinescu), precum și de două scenarii „originale”, rămase nefolosite. Se vor fi păstrat? Care le va fi fiind conținu­tul?...
     Despre alt semn de prețuire fața de La dolce vita, prezent în „Cel mai iubit dintre pă­mânteni”, ca și despre diversele contacte ale lui Preda cu lumea filmului, inclusiv scena din „Viața ca o prada”, cu prima intrare la ci­nema, a scris un foarte bun articol Radu Co­sașu (el însuși un prozator ale cărui legături cu arta ecranului rămân de analizat...): se inti­tulează Preda la cinema (în volumul omagial „Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda”, C.R. 1981) și cuprinde, între altele, ideea că cinematografia noastră trebuie să se străduie nu se ecranizeze „Moromeții”. „Cel mai iu­bit...” și tot restul, ci „se asimileze spiritul lui Preda”, ceea ce ar însemna pentru cinemaul românesc o deschidere de drum echivalentă cu aceea făptuită de Petrini în literatura noastră" (p. 354, 355-6). Apăruse atunci, cu doar un an în urmă, „Cel mai iubit dintre pământeni". Suntem acum la un an și mai bine de la prima ecranizare a „Moromeților”. Avem — vasăzică — subiect bogat pentru o noua discuție despre Preda la cinema...