„Şantaj” – cronică de film

     Un fiIm intitulat Şantaj nu lasă prea multe dubii asupra genului la care s-a hotărât să adere. Dacă se mai află — şi se află pentru că scrie pe generic — că are la baza romanul poliţist «Omul de la capătul firului» de Rodica Ojog-Braşoveanu, scenaristă alături de Geo Saizescu, dubiile se împrăştie cu desăvârşire. Şantaj este deci neîndoieinic un film poliţist. Neîndoielnic, pe cât se poate, în cazul în care regizorul său este Geo Saizescu, unicul nostru autor consecvent de comedie cinematografică. Atunci se poate ca Şantaj să fie o comedie poliţistă. Dar ce comedie se poate face dintr-o poveste cu dipIome false, plătite mai întâi cu bani peşin, iar mai târziu cu viaţa? Parcă stârnit de o asemenea dificultate, regizorul s-a apucat să demonstreze calm şi metodic cum că există nu numai «posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate», dar şi «imposibilităţi care se poate». Şi întrucât, într-adevăr, nu se afla nimic de râs în povestea celor trei ingi­neri şantajaţi, care ucişi, care sinucişi — el şi-a pus toată nădejdea umoristică în cuplul detectiv maiorul Minerva Tutovan şi subalternul ei Vasile Dobrescu — Basil pentru intimi —, adică Ileana Stana lonescu şi Sebastian Papaiani. Dintr-un asemenea cuplu —ea, femeie la...şi cinci de ani, fostă matematiciană, numai ace, spini şi cuie; el, fost elev respectuos, puţin terorizat, puţin împiedicat, dar talentat — se puteau stoarce poante fără număr şi din poantă în poantă filmul ar fi uitat de sine, şi-ar fi uitat, adică, genul şi se putea umfla ca nimic în­tr-o spumoasă comedie — bezea, cu Ileana Stana lonescu şi Sebastian Papaiani. Geo Saizescu a rezistat însă eroic tentaţiei, şi-a călcat pe suflet, sufletul său de autor de comedii, s-a păstrat credincios genului ales şi a făcut un film poliţist aşa cum se cade să fie un film politist: cu piste false, cu sus­pans, cu urmăriri răbdătoare, cu o ferme­cătoare prezenţă feminină — că unde s-a văzut un policier fără o fermecătoare pre­zenţă feminină, cu cât mai feminină cu atât mai negativă — în cazul nostru, adică aI filmului, personificată de Enikö Szilágyi, cu trei caricaturi de crai de Curtea Veche, cu delicateţe şi discreţie interpretaţi de Octa­vian Cotescu, lon Besoiu şi Mircea Şepti­lici; cu un profesor de matematici decrepit — cu câtă măiestrie făcut decrepit de Tănase Cazimir; cu un colonel Amza Pellea, calmul personificat; cu o ingineriţă cam slabă de înger, loana Bulcă, prezentă cu pasiune în scurtul ei rol de femeie slabă-slabă dar demnă; cu un medic legist, Silviu Stăncu­lescu, în sfârşit scos din schema bravilor surâzători, sobru şi, cu extremă eleganţă, dubios. Regizorul şi-a urmărit pas cu pas schema policier-ului, numai ca a împă­nat-o discret («discreţia este condiţia esen­ţială a reuşitei»), cu feliuţe de umor subtil, făcând astfeI din Şantaj o exemplificare a zicalei «afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i Ieoparu’». Leopardul, în cazul nostru, fiind cuplul Ileana Stana lonescu-­Sebastian Papaiani, ţinut într-un invizibil, dar cât de benefic frâu, la adăpost de micile comicării tentante pentru un asemenea cuplu. Pentru o dată, comicul lor vine din seriozitate. Ileana Stana lonescu, în fine într-un rol principal, se află la o distanţă astronomică de micile şi apariţii comice TV sau cină. Ea este convinsă şi convingătoare «maiorul Minerva Tutovan», minte rece ei suflet cald, anchetator aprig, cu limba ascuţită când e vorba de ticăloşi, şi ţepii rotunjiţi când e vorba de fostul ei elev şi colaborator. La rîndul său, Papaiani nu aminteşte cu nimic cel mai mărunt gest de personajele lui născătoare de voie bună, el este tot cu seriozitate subalternul con­ştiincios, cu seriozitate chiar şi când replica l-ar trage spre oarece veselie... Dialogul uzează, dar nu abuzează de poante, iar când vin, ele vin firesc, se rostesc firesc, ferite cu grijă şi de regizor şi de actori de tot ce ar fi însemnat îngroşare, deci pagubă pentru un asemenea film. Dar nici poantele şi nici hazul nu sunt butucite numai pe capul prin­cipalilor. Ele sunt semănate cu băgare de seamă şi cu aceeaşi binecuvântată discreţie, ici-colo, prin punctele esenţiale, de-a lun­gul întregului film. Astlet «îngerii păzitori» ai maiorului Minerva, departe de a fi atleţii bazaţi pe «forţa muşchilor sale» sunt doi simpatici subţirei mustăcioşi; «marele ac­tor», figurantul Necula este surprins în intimitatea cochetăriei sale, cu părul nu chiar pe bigudiuri, dar ondulat frumos sub o plasă; primii martori ai primei crime sunt un cuplu cu desăvârşire comic, Tamara Buciuceanu — Geo Saizescu, şi ar mai fi loc şi de «etc.». Regizorul «se ţine bine» până în final, unde scăpat în fine de poli­cier-ul mult visat, autorul de comedii tâş­neşte scurt şi cu poftă într-o secvenţă-­demonstraţie de «ce-ar fi fost dac'ar fi fost» comedie şi nu policier pe o temă serioasă. Colaboratorii extrem de preţioşi la de­monstraţia sa de «imposibilitate posibilă» sunt scenograful Mircea Rîbinschi, operatorul Nicolae Girardi cu imaginea lui sigura pe ce vrea să spună — o imagine transpa­rentă în interioarele eIegante, rece în sediul miliţiei, tenebros unsuroasă în casa profe­sorului, imagine care exploatează fiecare detaliu scenografic în ce are el caracterizant pentru mediu sau personaj — monteuza Margareta Anescu, precisă ca o ghilotină când e vorba să decapiteze plusul de foto­grame care ar fi primejduit ritmul filmului şi Temistocle Popa cu muzica sa, o idee prea gândită în sensul: «fiţi atenţi, vine suspan­sul!». Sigur că nu muream de dorul unui film poliţist. Sigur că am fi preferat o co­medie-comedie de Geo Saizescu, cu Ileana Stana lonescu şi Sebastian Papaiani, un minunat cuplu cinematografic care ar meri­ta poate să fie expIoatat mai departe. Dar dacă aşa a fost să fie — adică Şantaj, film poliţist, făcut de un regizor de comedii şi s-a mai «întâmplat» şi aşa încât regizorul să poată veni cu el în faţa publicului cu frun­tea sus şi cugetul împăcat, încă e bine.