Ajungem, la una dintre cele mai importante probleme ale filmului documentar românesc contemporan: modul în care reflectă el problematica prezentului. Să nu ne autoamăgim, chiar dacă unele filme vădesc profesionalism şi meştesug: imaginea de ansamblu despre România la orizontul '69-70 pe care o oferă ansamblul filmelor este palidă şi neconvingătoare. Este drept: documentariştii au consacrat un film Expoziţiei realizărilor economiei naţionale (
EREN 69, regizor
Titus Mesaros), dar imaginile se sufocă sub abundenţa cifrelor şi a comentariului.
Retorte şi giganţi prospecteaza universuI fabulos al cetăţilor chimiei de azi (regizor:
Florica Holban), dar „Fauştii chimiei moderne” — cum li se spune oamenilor în comentariul cam grandilocvent — nu se prea văd, rămân în umbra complicatelor unelte. Un film despre drumuI cimentului (
Ciment de
Dumitru Done), deşi lasă imaginile să „vorbească”, este sec şi impersonal. Multe din filmele acestei „categorii” sunt impersonale, şi de aici principala lor deficienţă artistică. Excepţie face, să zicem,
Însemnări de toamnă de
Virgil Calotescu, o tentativă de film metaforic, inconsecvent însă şi prolix. Valoros, prin modul în care se apropie de oamenii Lotrului de azi, prin capacitatea de a discerne fizionomii spirituale, interesante, este
Lumină de pe Lotru (regia:
Erwin Szekler). Filmul schiţează şi o interesantă istorie a şantierului, oamenii îşi dezvăluie gânduri, proiecte, vise — simplu, fără fraze-tip, fără metafore inutile; iar când cineva dintre cei de acolo, spune „nu pot trăi fără beton”, îI credem. Este o mare deosebire între acest film şi
Rapsodie dunăreană (regia: Radu Hangu), să zicem, în care omul apare pentru a purta o pâine într-un lan de grâu, şi în care poncifele genului se fac simţite, încă de la început: o muzică dramatică, apăsătoare, însoţeşte imaginile cu ciulini care reprezintă trecutul, o muzică sprintenă, mobilizatoare, face trecerea spre prezent...
Lăsând la o parte imaginile spectaculoase surprinse de aparatul de filmat al lui
lon Bostan în deltă (
Sturionii se pescuiesc pe furtună) să reamintim cel mai bun film al categoriei, despre care am mai avut prilejul să scriem recent:
De 2x8 minute despre Timişoara, scurt metrajul lui
Mirel Ilieşiu, în care influenţa (nedeclarată) a cineaştilor amatori se simte pregnant şi se exercită pozitiv.
Mai bine altfel decât aşa
Cel mai autorizat autor de documentare-anchetă
Al. Boiangiu şi-a propus (împreună cu obişnuitul său colaborator, Mihai Stoian) o temă ingenioasă:
Când bărbaţii devin taţi. Imaginile filmului au — fapt foarte important — girul autenticităţii: vorbesc de la sine, descoperă tipuri, caractere, ticuri (foarte omeneşti). Dar aceste virtuţi nu sunt însoţite şi de o foarte clară concepţie asupra celor ce urmau să fie demonstrate. Şi atunci acest film — mai adevărat ca toate prin prisma observaţiei de viaţă rămâne incert, oscilant între diferite atitudini.
Cum a fost posibil? — disecţie cinematografico-judiciară a cauzelor care au determinat un grav accident de cale ferată — are, prin forţa lucrurilor, finalităţi mult mai exacte (realizatori: Titus Mesaros şi Ion Moscu). lar
MuzeuI, deşi nu este un film-anchetă în sensuI cel mai propriu al cuvântuIui, s-a impus pe merit drept cel mai bun scurt-metraj al „categoriei”;
Gabriel Barta, ştiind exact ce urmăreşte, a înregistrat pe peliculă chipuri şi gânduri remarcabile prin autenticitate, încercând să stabilească relaţia dintre exponatele muzeelor de artă populară şi creatorii acestor frumuseţi.
„Categoria” filmelor-anchetă rămâne însă în continuare (boala e mai veche) deficitară, dominată de o problematică periferică, accidentală. Nu insistam acum aici (am făcut-o cu alte prilejuri, relativ recente) asupra valenţelor infinite ale acestui gen de documentar. Un lucru însă trebuie subliniat: filmul-anchetă respinge fără niciun fel de tocmeala falsul, artificiul, denaturarea realităţilor. Dacă alte modalităţi ale filmului documentar mai pot „fura ochii” cu câte o sticloanţă servită drept perlă, pe teritoriul filmelor-anchetă şi de educaţie cetăţenească orice abatere de la adevărurile vieţii se zăreşte încă de departe. Pe cine pot convinge, de pildă, discuţiile „tinereşti” din
Adolescenta? Notele false din ancheta întreprinsă pe urmele câtorva din cei 614 expeditori de epistole adresate unei persoane care şi-a exprimat dorinţa să corespondeze cu necunoscuţi (
Stimată domnişoară V) se simt cu tărie. În legătură cu acest din urmă film însă se impun câteva precizări. Sursa de inspiraţie a filmului o constituie rubrica de scrisori a „Scânteii tineretului”. Cred, în continuare, că această sursă este un filon preţios pentru documentarişti (şi filmul în cauză are meritul de a fi utilizat-o). Realizatorii, e drept, au cam pierdut pe drum intenţiile bune: n-au prea ştiut ce urmăresc în filmul lor, dar intenţia rămâne bună, astfel că — în ceea ce mă priveşte — n-aş acorda tocmai acestui film cei mai acri lauri. În cazul scurt-metrajului cu actori,
Băieţelul lui tăticu — povestea unui tată care face lecţiile fiului, merge în locul băiatului la şcoală, şi tot în locul acestuia face pojar situaţia e alta: astfel de filme n-au, fireşte, niciun rost în producţia studioului „Sahia”. (Să fim bine înţeleşi: nu respingem aprioric „scurt-metrajul cu actori”).
Am mai văzut printre filmele de educaţie cetăţenească scurt-metrajul
Mai bine aşa decât altfel (regizor: Dumitru Done). Un film despre patrulele şcolare de circulaţie, pe care am început să le zărim, de la un timp, pe la câte un colţ de stradă. Din păcate, în film abundă situaţiile artificiale. Copiii sunt puşi să execute acţiuni atât de false încât nici ei nu-şi pot reţine râsul. O profesoară „explică copiilor regulile de circulaţie” arătând cu un băţ... pe harta României. Comentariul filmului este chiar anti-educativ, dacă ar fi să ne referim numai la greşelile gramaticale pe care le conţine, de tipul „însăşi şeful circulaţiei”. Nu ne putem reţine un calambur: mai bine altfel decât aşa!
