Interesant documentarul Şi atunci... al lui Gabriel Barta cu cei doi copii de vârstă preşcolară care, vorbind între ei, desenează. Aparatul îi urmăreşte ascuns, cu o atenţie amuzantă, care se transmite în sală. Devenim complici, complicitate de „oameni mari” asistând la o joacă. Din când în când, vocea comentatorului — de fapt prezenţa lui se rezumă la întrebări doar, puse foarte rar — intervine discret, fără să rupă vraja, păstrând în inflexiunile ei toată candoarea momentului. „Şi atunci... şi atunci cocoşul”... se sileşte fetiţa să înceapă basmul. Cuvintele însă rămân suspendate ca şi cum în faţa raporturilor intuite, ele n-ar avea destulă putere de expresie, şi vocabularul se reface în culoare, se converteşte în linii, în tot ce este mai concret, mai elementar. Povestea continuă spontană pe hârtie, înfăţişându-ne, în mişcare, realitate privită, percepută de un ochi liber, căruia până, una-alta nu-i pasă că „lucrurile nu sunt aşa”. Ne aflăm înaintea unui atelier fabulos, unde legile academice ale artei se clatină sub o forţă ingenuă surprinzătoare. Această forţă inventivă într-adevăr creează. Aş aminti, în paranteză, lecţia năstruşnică pe care un copil i-a dat-o unui critic plastic pedant, tocmai în grădina unei „case de creaţie”. Precocele pictor făcuse albastră iarba, criticul i-a atras superior atenţia că verdele e calitatea subiectului tratat dar copilul, îmbufnat, i-a retezat-o: „E iarba mea!” a strigat adică să-l scutească, să-şi vadă de iarba lui. Cred că şi în filmul documentar — ne referim la cel social — se poate pune, plecând de la acest punct, problema personalităţii. Documentarul citat, un ciné-vérité convingător, inteligent, plin de haz şi de farmec oferă posibilitatea unor reflecţii pe marginea spontaneităţii. Este ciudat cum hazul şi farmecul, degajarea şi dezinvoltura se întâInesc atât de rar în secvenţele luate „pe viu”, când faima românului (spiritul din naştere şi plin de umor) merge tocmai în sensul acesta. (...)
Mă gândesc la ingenuitatea celor doi copii-pictori care desenau în neştire — în neştirea rutinei. „Şi atunci?...” Poate că mirajul peliculei, virtuţile puterii ei de exprimare cer şi o anumită deprofesionalizare a limbajului, o reactivare, cum s-a vorbit la noi insistent şi despre deteatralizare, despre îndepărtarea clişeelor, despre regăsirea autenticităţii. Ritmul înteţit al realităţii noastre faptele, înfătişările, atitudinile ei noi, unice în istoria patriei plină de elanul construcţiei, ar câştiga, în expresie, un plus de intensitate.
