„Pruncul, petrolul şi ardelenii” – cronica de film

     Aşadar, după ce Dan Piţa a deschis, graţie scenaristu­lui Titus Popovici, calea wes­ternului românesc cu Pro­fetul, aurul şi ardelenii, iar Mircea Veroiu a continuat-o cu Artista, dolarii şi arde­lenii, tot Dan Piţa o închide — cel puţin aşa am fost anunţaţi — cu Pruncul, petrolul şi ardelenii. Ca şi primele, şi acesta îşi anunţă cu sinceritate spectatorii despre ce e vorba în propoziţiune. Un prunc venit fireşte, dinspre tânăra mlădiţă poplăceană, prâslea, altoită pe juna mlădiţă america­nă, June, binecunoscută nouă, care prunc, de la început ni se anunţă, urmează să se nască, nu chiar peste nouă luni fără cinci minute ca într-un vechi banc, peste opt luni. Petrolul — mirosul lui — pluteşte în aer din momentul în care se cumpără un ranch părăsit şi prea râvnit de un anume Mr. Mc Callum; şi ardelenii care sunt «baza şi fundamentul» acestui serial şi rodul minţii lui Titus Popovici de astă dată aflat pe generic în compania altui ardelean, Francisc Munteanu, care semnează scenariul «după o idee de Titus Popovici». Cred că nu e cazul să punem pe cântar ideea şi execuţia ca să aflâm exact cât, cine şi cum, nici nu-i important de-altminteri, indiferent de gramaj şi de care parte coboară talgerul, rezultatul este nu bun, ci foarte bun. Pruncul, petrolul şi ardelenii are «cinstea şi onoarea» să fie cel mai bun dintre... Ardeleni. Poate că nu strică, poate că merită, poate chiar trebuie spus şi de ce. Mă tentează, până la neputinţa îm­potrivirii, un răspuns copilăresc: de Dar Piţa. De el, pentru că el a avut şansa lui «repetează». El a repetat experienţa înce­pută cu Profetul... de unde se vede şi că experienţa nu este o invenţie, dar şi ca există artişti care ştiu să tragă toate foloa­sele de pe urma ei. Dacă primul western purta pecetea terenului virgin pe care omul se mişcă şi el cum poate, mai cu teamă, mai cu temeritate, acesta al doilea poartă clar pecetea bunei cunoaşteri a terenului, pece­te care nu stă doar asupra regizorului ci se aşază, egală şi calmă şi asupra inter­preţlor principali. Ilarion Ciobanu a aflat tot despre bacele Traian. Aşa încât el este abia acum cu forţă, cu farmec şi o candoare inegalabile, acel bace puritan, blând, pro­miţător de pălmi pe care din când în când le mai şi «traje», încrezător în lume şi bă­nuitor pe viaţă, care viaţă nu poate fi în­chipuită altfel decât înapoi la Poplaca.
     Ovidiu lullu-Moldovan a devenit, în fine! justiţiarul acela sigur nu doar pe tirul pisto­lului, ci şi pe tirui minţii lui de ardelean acil­matizat la afurisita de America America, cu afurisiţii ei de americani care, una-două, trag cu pistolul în te miri cine şi te miri de ce. Justiţiarul acela binecunoscut cu micul aer de oboseală, cu marea renunţare la tot şi la toate — mai ales la toate — toate tentaţiile şi toate recreaţiile pentru că el nu are timp de tentaţii şi recreaţii, el tre­buie să facă rost de money-money-money, pentru ca neamul poplăcenilor sa se poată înapoia la matcă. Mircea Diaconu — Ro­mulus — pe post de viitor tată a câştigat şi el în maturitate şi în demnitate fără să piardă nimic din pitorescul rostului său de prâslea. Chiar şi juna June — Tatiana Filip — a câştigat, tot graţie experienţei, o anume siguranţă pe care o dozează subtil — fermecător de subtil — în rolul ei de viitoa­re mamă. Până aici, până la cei vechi adică, este vorba deci de o acumulare de expe­rienţa. De aici încolo începea greul şi el nu putea să se afle pe alţi umeri decât pe aceia ai regizorului. lar greul era să se găsească nota comună între «vechi» şi «noi». Între ceea ce fusese şi ceea ce tre­buia să fie, pentru ca să ne aflăm nu în faţa unei serii dintr-un serial oarecare, ci în faţa a ceea ce se cheamă: film. Şi pentru că am luat-o puţin împotriva curentului, adică mai întâi personajele şi pe urmă restul lumii, trebuie spus că Dan Piţa a ştiut în primul rând să imbogăţească tipologia westernistă cu personaje noi şi să aducă ardelenilor parteneri pe măsură şi cuveniţi într-o ase­menea «altă poveste». Un McCallum, vânător de petrol şi personaj dubios — dubios cum numai un actor cu darul compoziţiei în sânge, ca Ştefan lordache putea să-I facă; o patroană de saloon — Ileana Iliescu, balerină de profesie, actriţă prin vocaţie, în stare să stea dreaptă lângâ oricare asemenea personaj de western; replica masculină, un proprietar de han în pustie — Al. Petrovici neprofesionist, dar excelent în calmul dus până la indolenţă în faţa tuturor întâmplărilor vieţii lui de pro­prietar de han în pustie; un Collins, slugă dubioasă la un stăpân dubios, tinerel fru­muşel, rău cât încape şi actor până-n ma­duva oaselor în persoana lui Dragoş Pîslaru, după mine revelaţia actoricească a acestui film; o «lady» McCallum, alias Car­men Galin, admirabilă în rolul ei de căzută în darul beţiei de «ale vieţii valuri» lângă un soţ preocupat mai mult de bani şi de alţii decât de ea — deşi, «honney, eu pentru tine fac totul!»; un Freddy, spaima orăşelului, Ion Anestin, apariţie scurtă dar de sigură rasă actoricească; un popă ortodox şi gro­par internaţional, Jean Constantin la a cărui primă apariţie sala hohoteşte, dar nu şi la a doua, nu şi la următoarcele, pentru că Jean Constantin este pus în fine, în stare de actor, adică in starea lui naturală; un Peter Orban —  Zoltán Vadász — alt dezrădăcinat înrădăcinat în America, dar ră-­rămas husar în adâncul fiinţei; un Harris — lancu Caracota, cascador de profe­sie, dar, iată, şi actor, pentru că trebuie să fii actor ca să poţi contura cu clari­tate un personaj din două apariţii; un Teddy — Papil Panduru, ce figură de film, ce figură de prim-plan; un şerif — Dumitru Palade, mai blând mai temător, cum s-a mai văzut şi în alte westernuri şi cred că sar — să-mi fie cu iertare — încă vreo patru nume care ar fi meritat trecute negru pe alb în contul bunei inspiraţii regizorale în ce priveşte distribuţia. Deci, câştigul nr. 1: puterea re­gizorului de a popula lumea filmului său cu personaje vii, de viaţă, viaţa westernului fireşte, nu de celuloid. De la acest câştig încolo, totul mi se pare foarte simplu, pentru că de la el începe oricare dintre filmele lui Dan Piţa. De aici încolo începe filmul. Construit strâns şi simplu în doua acţiuni principale desfăşurate în două locuri: Acţiunea procurării banilor pentru întoar­cerea acasă dusă mereu cu bine la bun sfârşit de Johny şi care se desfăşoară în orăşelul cu saloon, hotel şi frizerie. Acţiu­nea pregătirii unui loc în care să se nască pruncul şi care se desfăşoară la ranch. Acţiuni aparent opuse, în fond în acord, acordul între viaţă şi moarte, pentru viaţă prin moart, şi în numele dragostei. O poveste de Life, Love and Death. Decorurile — Călin Papură, debutant cu mână sigură şi gustul la fel — ca şi costumele inspirate ale Irinei Katz, filmate atent, nuanţat, sensibil de tânărul operator Marian Slanciu, dau filmului două chei cromatice: una caldă, calmă, în cafeniuri şi ocruri tandre pentru partea paşnică a story-ului, cealaltă rece, în griuri albăstrui, roşu şi negru pentru partea de «crimă şi pedeapsă». Liantul — permanent şi neobosit perfect — este muzica lui Adrian Enescu. O linie melodică cam de pe la noi, de la Poplaca, prelucrată, complicată, simplificată, circula fluid, bună conducătoare de atmosferă între cele doua acţiuni, legându-le şi dezlegându-le, uneori rupându-le şi cu mare folos tot pentru ea, atmosfera cu clasicul zdrăngănit de pian de saloon. Montajul — Cris­tina lonescu — ţine strâns cele două fire ale acţiunii, taie la sânge şi lipeşte, fără să bagi de seamă, partea crudă cu partea tan­dră, prim-planul cu planul general, gama rece cu gama caldă fără prejudecăţi şi fără altă grijă în afara aceleia de: să se lege atmosfera. lar atmosfera se leagă. «Se» este, fireşte, un eufemism. De fapt, atent la tot concertul ăsta cu prunc, petrol, al­deleni, cavalcade, împuşcături, căderi la ralanti, sau căderi pur şi simplu, atent la tonurile de culoare şi tonurile de sunet (ing. Bujor Suru), atent la mişcarea apara­tului în urmărirea galopului sau în urmărirea expresiilor care se aştern — pentru odată «se aştern» are un sens propriu — pe faţa lui Ilarion Ciobanu cântând «Inimă de pu­tregai», sau pe faţa lui Ovidiu luliu Moldo­van refuzând cheia unei camere sau steaua de şerif, sau pe faţa lui Ştefan lordache chemând şoptit şi uşor scapet «Collins»! atent, el, regizorul la acest concert de tan­dreţe şi violenţă, construieşte cu o încă­paţânare, în fine, demnă de cauză aleasă, unul din filmele sale de regizor. Prun­cul, petrolul şi ardelenii este La o nun­tă sau Lada, sau Filip cel bun sau Tă­nase Scatiu, făcute western. Uitaţi-vă cum pică lumina prin şipcile acoperişului ran­ch-ului sau cum pătrunde aburită prin ferestrele carelate ale hanului, uitaţi-va cum fixează în memoria spectatoru­lui un loc de acţiune filmând obstinal din acelaşi unghi şi în aceeaşi atmosferă. Uitaţi-vă cum pune preţ pe detaliile sceno­grafice — funiile de ceapă, ştiulete de porumb, vasele de cositor, oglinda din saloon, uşile care se deschid spre spaţii dintr-odată nesfârşite. Uitaţi-vă la acea nun­tă cu o mireasă uşor rotundă în pântec şi la masa de nuntă pe care ard lămpi de sticlă afumată. Uitaţi-vă la acea masă filmata în toată împodobirea ei ofilită după spartul nunţii, şi la care popa şi Traian Brad joacă table, uitaţi-vă, mai cu seamă, la tot ameste­cul de ironie şi căldură, de tandreţe şi luci­ditate şi în mod sigur n-o să mai vedeţi în Pruncul, petrolul şi ardelenii doar un western de succes, ci un film de Dan Piţa. Un film din care, cel puţin eu, una, am în­ţeles că lui Dan Piţa i s-a făcut dor de el însuşi.
     Dar nouă?