„... regizorului
Timotei Ursu i-au reuşit în mod special secvenţele dramatice din a doua parte a filmului când, folosindu-se de imaginile documentare din mai 1970, le-a integrat cu o deosebită atenţie în desfăşurarea povestirii cinematografice în aşa fel încât i-a dat acesteia o sensibilă forţă emoţională. În prima parte a
Decolării imaginea e lipsită de plasticitate fiind vizibilă doar o supărătoare eleganţă calofilă. Există un abuz de planuri medii şi o neglijenţă în ceea ce priveşte fundalul, neglijenţă care nu mai este proprie nici regizorilor de teatru...” (
Tudor Stănescu, Scânteia tineretului 14 decembrie 1971)
„Aflat la primul său film artistic de Iung metraj, regizorul Timotei Ursu a abordat cu seriozitate problemele acestei realizări de debut. Respingând tentaţia unor demonstraţii de virtuozitate formală, el narează degajat, recurge cu acurateţe profesională la mijloace sugestive de comunicare a sensurilor povestirii cinematografice. În colaborare cu un foarte bun operator, Ştefan Horvath, regizorul descrie convingător ambianţa staţiei „Aviasan”, ne plimbă pe străzile pline de viaţă ale Clujului; ne face martori ai idilei — surprinsă în momente de veritabilă poezie — dintre Paul Bentu şi Valentina (
Monica Ghiuţă), ai confruntărilor încărcate de tensiune dintre tânărul pilot şi comandantul său, Barcan (
Liviu Ciulei)...
Momentul-cheie al filmului îl reprezintă evocărea inundaţiilor din primăvara anului 1970 care întrerup călătoria lui Paul Bentu spre Bucureşti. Filmul devine mai închegat, cu episoade de forţă artistică aparte...” (
D. Costin, Scânteia 16 decembrie 1971)
„... Filmul reprezintă, pentru regizor, o „decolare” promiţătoare. Aceasta nu înseamnă că lipsesc „golurile de aer” (unele menţionate sunt ale scenariului, altele — aş aminti doar episodul contrapunctic ratat cu „fata din Sighişoara”, câteva acorduri false în „rezolvarea” scenelor de dragoste, anumite asociaţii inabile de montaj spre sfârşitul peliculei — sunt ale regiei), dar filmul, în ansamblu, se urmăreşte cu real interes. L-a ajutat, desigur, pe regizor, experienţa operatoricească complexă a lui Ştefan Horvath (excelent profesionist al imaginii) autorul unor cadre inspirate şi frumoase, dar nu frumoase în sine, ci de o „plasticitate eficientă” pentru conturarea atmosferei dramatice şi afective a filmului (a mai colaborat la film şi operatorul Mihai Narti)...” (
Călin Căliman, Contemporanul 17 decembrie 1971)
„... Despre ultimul film autohton prezentat pe ecranul săptămânii care a trecut, se poate vorbi în două feluri: unul ar fi cel elogios, şi care n-ar avea nimic comun cu dorinţa sinceră, a noastră — a tuturor, de vedea în sfârşit o înnoire calitativă a filmului românesc; şi celălalt — cel realist, critic adică, pentru că altfel nu se poate.
Decolarea demonstrează cum trebuie atacat filmul de actualitate astfel încât să intre cât mai repede în producţie, chiar dacă actualitatea lui e făcută, e declarativă, netransfigurată artisticeşte şi neconvingătoare. „Actualitatea”
Decolarii constă — de fapt — în intercalarea unor secvenţe din timpul tragicelor inundaţii (de altminteri singurele secvenţe emoţionante), pe care s-a grefat o poveste penibilă, cu un tânăr pilot detaşat la Aviasan...” (
Radu Georgescu, Săptămâna 17 decembrie 1971)
„... naraţiunea cinematografică apare curată, uneori până la banalitate. Dar e preferabilă această banalitate în locul contorsionărilor inutil pretenţioase şi fără acoperire de conţinut...” (
Florica Ichim, România libera 23 decembrie 1971)
„... Momente de tip „calitate principală” sunt multe, şi stârnesc alte probleme anexe înrudite cu tema centrală...
...Fireşte, toate problemele cuprinse şi suscitate de film se găsesc în scenariul lui Constantin Stoiciu, care de altfel nu are nevoie de laudele noastre. ÎI felicităm totuşi pentru faptul că opera lui a încăput pe mâna unui cineast iscusit...
Cusururi? Există, ca pretutindeni, inclusiv în soare...” (
D.I. Suchianu, România literară 23 decembrie 1971)
